actor

Sol Invictus

luni, 22 august 2011

Ingeri in America - Adevarul.ro

FOTOGALERIE România va avea pentru prima oară teatru în serial


Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae, în prim-plan, scenă din spectacolul „Îngeri în America“

FOTOGRAFII : TEATRUL METROPOLIS/ADRIANA GRAND

Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae, în prim-plan, scenă din spectacolul „Îngeri în America“

La Teatrul Metropolis din Bucureşti se repetă piesa „Îngeri în America“, de Tony Kushner, producţie alcătuită din două spectacole regizate de Victor Ioan Frunză. Este pentru prima dată când conceptul de „teatru în serial“ se va concretiza pe o scenă din România. Producţia va avea premiera oficială la începutul noii stagiuni.

Considerate printre cele mai importante zece texte dramatice ale secolului trecut, cele două piese ale dramaturgului Tony Kushner, „Apropierea mileniului" şi „Perestroika", reunite sub titlul „Îngeri în America", vor fi pentru prima dată reprezentate integral în România. Iar noutatea absolută constă în faptul că regizorul Victor Ioan Frunză aduce, cu acest prilej, pe o scenă autohtonă noţiunea de „teatru în serial".

Percepută, la începutul anilor '90 când a fost scrisă, drept un manifest al drepturilor mişcării gay, piesa, în două părţi, a fost distinsă în 1993 cu Premiul Pulitzer. Victor Ioan Frunză a declarat pentru „Adevărul" că-şi propune să dezvăluie însă celelalte laturi ale textelor, şi anume dimensiunea religioasă, construind un spectacol în două părţi, „volumul unu" şi „volumul doi", aşa cum le numeau actorii la repetiţii.

Universul lui Kushner este construit de regizor şi de scenografa Adriana Grand ca un fel de sală de aşteptare, care ar putea fi, în aceeaşi măsură, de metrou sau de policlinică. Un univers neprimitor, din care Dumnezeu a fugit şi în care îngerii au cu totul alte înfăţişări decât cele canonice.

George Ivaşcu şi Virginia Mirea, la repetiţie

Fără „trucuri obişnuite"

Dincolo de provocarea pe care o lansează autorul, aceea ca toate rolurile să fie jucate doar de opt actori, cu recomandarea ca partiturile femeilor să fie interpretate de bărbaţi şi invers, scenariul aduce şi imaginea unei fiinţe nepământeşti. „Textul pune serioase probleme de scenotehnică", explică regizorul, „pentru că este vorba despre o apariţie supranaturală a acestui înger coborât pe pământ".

Victor Ioan Frunză precizează: „N-am vrut să apelez la trucurile obişnuite, pentru că am înţeles că nu am nicio şansă, pe de o parte din pricina decăderii stupefiante a scenotehnicii din teatrele din România, iar pe de altă parte pentru că acum mi‑am dat seama (deşi sunt un om care a făcut multe superproducţii), că nu asta e zona în care ar trebui să merg. Şi ceea ce m-a influenţat foarte mult a fost una dintre expoziţiile Adrianei Grand, numită «Îngeri industriali», de la Budapesta. Atunci m-am gândit că poate aşa ar trebui să arate îngerii...".

Nicoleta Hâncu, George Costin şi Virginia Mirea discută detalii despre rolurile interpretate

O zi petrecută în sala de repetiţii cu cei opt interpreţi, doi dintre ei actori consacraţi, George Ivaşcu şi Virginia Mirea, dezvăluie, dincolo de micile secrete ale lucrului efectiv cu personajele şi cu lumea lor, un univers special, care, în cazul acestui spectacol, se creează în timp real şi e de fiecare dată altfel. Spectacolul este, în fapt, format din două montări diferite, dar dependente una de alta. Personajele, psihologia lor, atmosfera, decorul, totul evoluează. Ceea ce se conturează în prima parte, „Apropierea mileniului", continuă şi se desăvârşeşte în cea de-a doua parte, numită „Perestroika".

Spectatorul poate alege să vadă doar unul dintre spectacole, întrucât ele urmează a fi reprezentate fie în seri diferite, fie cu o pauză de câteva ore între ele, în funcţie de marketingul teatrului. Dar cel care nu le va urmări în evoluţie va pierde esenţa transformărilor care se petrec şi va rata misterul, consideră regizorul. „În ambele spectacole joacă aceiaşi actori, iar caracterele lor apar în amândouă textele şi evoluţiile sunt spectaculoase".

„În căutarea unui nou Mesia"

Scenografa Adriana Grand propune pentru aceste montări un decor care evoluează odată cu personajele şi, în acelaşi timp, un adevărat happening plastic, întrucât el se creează în timp real. Una dintre actriţe, care interpretează o toxicomană, înspăimântată de contactul cu oamenii şi izolată în dormitorul ei, începe să-l vopsească. Şi de acolo, ajunge să vopsească lumea întreagă... „Plecând din camera ei, ea începe să vopsească absolut tot, schiţează oamenii de care îi e frică. E un decor care va fi întotdeauna diferit, pentru că actriţa care joacă nu va putea vopsi niciodată la fel. Decorul e în evoluţie permanentă", explică Adriana Grand. În partea a doua, transformarea este tulburătoare. Sala mare de aşteptare, pereţii plini de mâzgălituri şi desene se transformă în Zidului Berlinului, cu toate acele graffiti protestatare bine cunoscute.

În această lume, Victor Ioan Frunză îşi plasează personajele, mărturisindu-şi în acelaşi timp spaimele pe care un astfel de text le poate stârni: „E vorba despre o ţesătură dramatică care de multe ori îmi provoacă frică".

Iar dimensiunea religioasă pe care el îşi construieşte montarea cu siguranţă va isca nenumărate dispute. „Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii, pentru că a văzut mult prea mult rău în jur, iar îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Or, acest Mesia este un Mesia atipic, îl găsim acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin, după clişeele noastre, şi acesta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperi în text. Dincolo de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, este o piesă în care, paradoxal, cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar proscrişii, cei despre care te-ai gândi că nu pot să acceadă în zona aceasta, sunt cei care cred în existenţa lor".

Decor în evoluţie

Decorul spectacolului este în permanentă evoluţie şi se construieşte în timp real, în faţa spectatorilor, care sunt martori la toate transformările pe care acesta le presupune. De la o reprezentaţie la alta, o actriţă vopseşte scena, iar desenele ei sunt de fiecare dată altele.

"Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii."

Victor Ioan Frunză

regizor

„«Îngeri în America» a fost un pariu pentru mine"

Victor Ioan Frunză, un artist inovator Foto: arhiva adevărul

După „Cântăreaţa cheală şi Lecţia" de la Teatrul de Comedie şi „Furtuna" de la Centrul UNESCO, „Îngeri în America" este al treilea spectacol pe care îl montaţi pe o scenă din Bucureşti, după o destul de lungă despărţire de Capitală. De ce v-aţi oprit la textul în două părţi al lui Tony Kushner?

Este un proiect mai vechi, pentru că tema piesei se încadrează în programul meu regizoral. Spun asta tocmai pentru că am observat multe luări de poziţie, în ultima vreme, împotriva conceptului de „program regizoral", care e foarte greşit înţeles. A avea program regizoral nu înseamnă să ştii ce vei monta şi pe lumea cealaltă, cum s-a scris în presă, ci să ai nişte direcţii, teme care te interesează... Iar în momentul în care ai aceste direcţii, textele vin către tine. „Îngeri în America" se încadrează în direcţia destul de amplă a eroilor al căror tragism se exprimă prin ratarea lor. Eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare...

În vederea proiectului aţi făcut o audiţie impresionantă. Cum arată, din perspectiva unui regizor de scenă consacrat, lumea tinerilor actori?

E adevărat. La audiţie a venit un număr extrem de mare de oameni. Ne-am oprit la 500 pentru că nu mai puteam. Noi eram pregătiţi să terminăm în câteva zile şi a durat trei săptămâni. Devotamentul oamenilor, faptul că au venit în număr atât de mare pe mine m-au impresionat. Iar cei care au rămas au participat la un fel de iniţiere teatrală la care am luat parte şi eu. Am repetat într‑o altă sală decât a teatrului, am stat acolo vreo două luni până am mers pe scenă. Stăteam împreună mult timp şi lucrurile s-au legat frumos. Iar la începuturile repetiţiilor totdeauna, timp de două-trei ore, vorbeam despre teatru. Mi-aş dori ca cei care au în mâini destinele teatrului să fi auzit ce spun aceşti actori tineri, să fi aflat cum văd ei teatrul. Pentru că, din perspectiva lor, această artă are o cu totul altă faţă decât o vedem noi pe la festivităţile poleite.

Ce aduce nou în peisajul teatral din România spectacolul care va avea premiera luna următoare la Teatrul Metropolis?

Din punct de vedere formal, va fi prima încercare de teatru în serial din România. Apoi, cele două texte sunt considerate printre cele mai bune zece piese ale secolului trecut. Este prima oară când textul este tradus integral în limba română şi jucat integral. Iar mie, personal, mi-a plăcut acest pariu de a face pe mica scenă a Teatrului Metropolis un text de o asemenea amploare. Cum spune Shakespeare, „să faci să încapă pe aceste biete scânduri o lume întreagă". Dincolo de faptul că va fi bun sau rău, spectacolul este un demers necesar într-o mişcare teatrală uniformizată.


http://www.adevarul.ro/cultura/Romania_va_avea_pentru_prima_oara_teatru_in_serial_0_540546630.html

sursa

vineri, 5 august 2011

Ideo Ideis - mergeti sa vedeti

Am participat ieri cu spectacolul Furtuna http://spectacolul-furtuna.blogspot.com/ la Festivalul de Teatru Tanar Ideo Ideis http://www.ideoideis.ro/ organizat la Alexandria. Este unul dintre cele mai bine organizate festivaluri de teatru la care am fost si s-a reusit asta cu resurse foarte putine. Atmosfera este placuta, publicul este extraordinar, au fost peste 500 de oameni in sala, echipa tehnica "Shtanga Boys" este ireprosabila, rezolva TOT! nu pot sa nu imi aduc aminte de echipa tehnica de la Teatrul de Opereta cand am jucat Caligula in cadrul FNT acum 3 ani...diferenta este atat de mare...
Felicitari echipei minunate care se ocupa de acest proiect.

duminică, 19 iunie 2011

Gala Premiilor Festivalului de Comedie 2011

Marele câştigător al serii a fost desemnat spectacolul Teatrului de Comedie "Cântăreaţa cheală & Lecţia" de Eugen Ionescu, în regia lui Victor Ioan Frunză, recompensat cu premii la patru categorii: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal acordat lui George Costin pentru rolul "Profesorul" şi Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal înmânat actriţei Virginia Mirea pentru rolul "Doamna Smith".|n absenţa regizorului, premiul i-a fost în mânat actorului George Costin, laureat cu premiul pentru cel mai bun actor: "...sunt cu atât mai onorat pentru acest premiu cu cât anul trecut un artist pe care-l apreciez foarte mult, Horaţiu Mălăele, a primit acelaşi premiu pentru acelaşi rol, nu în acelaşi spectacol, dar în aceeaşi piesă. (...) Nu am să ţin un speach pentru dânsul (n.r. - Victor Ioan Frunză), dar vă mulţumesc în numele dânsului", a spus George Costin.

Juriul compus din Ileana Lucaciu, Dan Puican, Crina Semciuc şi Vlad Cristache a decis să acorde mai departe Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar lui Nicu Mihoc pentru rolul "Directorul Cristinoiu" din spectacolul Teatrului Naţional Sibiu - "Opinia publică" in timp ce premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar s-a dus către ă Ioana Anastasia Anton pentru rolul "A mijlocie" din spectacolul Teatrului Odeon, "Blifat" de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail.

Dragoş Buhagiar a fost premiat anul acest la categoria "cea mai bună scenografie" pentru spectacolele "O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional Iaşi şi "Opinia public", de Aurel Baranga, regia lui Cristian Theodor Popescu. Totodată Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric a obţinut Premiul special al juriului pentru spectacolul de teatru non-verbal "România. |nchis pentru inventar", scenariul şi regia Dragoş Huluba.

Concursul de Comedie Românească, desfăşurat în cadrul festCO 2011 şi ajuns la ediţia a VI-a, l-a desemnat câştigător, în cadrul aceleiaşi Gale pe Bogdan Costin, pentru piesa "De ce urâm femeile". Pe locurile următoare s-au clasat Cezar Ghioca, autorul piesei "Nora londoneză" şi Laurenţiu Budău , pentru comedia "Charles Dickens nu locuieşte aici". Juriul acestei secţiuni a fost format din Adrian Lustig, Virginia Dobrovici şi Cristian Juncu.


sursa http://www.jurnalul.ro/cultura/teatru/gala-comediei-romanesti-festco-2011-vezi-castigatorii-582033.html


marți, 14 iunie 2011

Caligula - Camus

azi, la 22.30 pe TVR Cultural, Caligula de A. Camus. directia de scena Victor Ioan Frunza, scenografia Grand Adriana

sâmbătă, 11 iunie 2011

CC&Lectia

maine, 12.06.2011 la ora 19.00 Cantareata Cheala & Lectia la Teatrul de Comedie in cadrul FestCo 2011

sâmbătă, 14 mai 2011

festival de teatru pentru copii

Astazi am participat in juriul Festivalului National de Teatru Scolar "Zambet de Copil" la Brasov. Tot ce pot sa spun este ca a fost o fericire!

duminică, 30 ianuarie 2011

Un articol care mi-a placut

"Ce bine e să nu faci nimic, asta foarte încet şi, dacă se poate, şi pe bani” - e replica unui personaj de teatru. Nu pe scenă aţi auzit-o, ci din gura noilor îmbogăţiţi ai tranziţiei care s-au cocoţat pe soclurile de unde au fost dărâmate modelele sociale ale profesorului, militarului, medicului, artistului, cercetătorului. Generaţiile ultimelor două decenii s-au născut într-un spaţiu al democraţiei declamate, care a impus un capitalism formal. Între ce li s-a inoculat acestora şi ce trăiesc ei cu adevărat este o imensă prăpastie: democraţia e în fapt curvocraţie, capitalismul e acţiunea îngemănată de jecmănire a statului de către o bandă de politicieni cu jefuirea tuturor de către acelaşi stat din ce în ce mai secătuit, făcut să devină mai neputincios şi mai strâns în capcană. Hăul dintre ce se spune că e viaţa lor şi ce este în fapt i-a transformat în fiinţe schizoide, în cetăţeni duplicitari.

Dacă statul comunist şi-a dovedit falimentul într-o revoluţie unde mulţi au fost sacrificaţi numai pentru emoţie mediatică şi validarea manualelor de istorie, atunci a fost şi momentul pentru a arde, odată cu carnetele de partid, concepte pe care socialismul şi le împroprietărise pe nedrept: comunitate, bun comun, bine public, solidaritate, etică socială, stimă de sine, demnitate, patrie, naţiune etc. După 20 de ani, preşedintele României declară că statul român nu mai poate fi responsabil pentru cetăţenii săi. Uluitor ce repede s-a instalat minciuna şi impostura! Statul european e tocmai acea invenţie a oamenilor care se vrea responsabilă pentru membrii lui. A declara că soluţia e „statul minimal” nu anulează sensul fundamental pentru care democraţiile moderne sunt state sociale, şi nu state ale unei găşti, ale unei camarile, ale unei coterii de partid, aşa cum îşi doreşte astăzi un preşedinte iresponsabil. În atmosfera de junglă, bine întreţinută, politicienii au injectat permanent ideea că soluţia este individuală, că fiecare trebuie să lupte doar pentru el, că toţi suntem într-o competiţie nemiloasă, fără reguli, unde cel mai rău, mai abil şi mai nesimţitor va câştiga. Individualismul şi indiferentismul exacerbat au fost adevărata politică promovată de guvernanţii portocalii. Jefuiţi, minţiţi şi dezbinaţi în numele ideii de concurenţă! - acestea au fost îndemnurile şi pilda liderului. Dar şi starea în care au ajuns cei mai mulţi dintre români. Rezultatele capitalismului sălbatic şi ale surogatului de democraţie sunt o polarizare extremă a societăţii, sentimentul acut al inechităţii şi anularea speranţei într-o viaţă mai bună. Resemnare sau exod…

Competiţia nu poate exista în afara unei minime norme morale, reuşita cuiva cu preţul suferinţei altora e în van, atunci când vrei să construieşti o societate sănătoasă. Doar dacă, mincinos şi nedrept, preşedintele unei ţări în derivă se foloseşte fără scrupule de cuvinte descărnate de istorie spre a ţine captiv un stat pentru sine şi pentru partidul său întreţinut pe principii mafiote.

Sună straniu şi paradoxal pentru o ţară europeană, dar un stat prizonier, aşa cum e astăzi România, nu poate fi recuperat decât printr-o acţiune de eliberare. Revolta împotriva captivităţii portocalii trebuie să plece de la reinventarea solidarităţii, a conştiinţei de a fi o comunitate, că avem bunuri şi un bine comun de apărat, că ne putem reda demnitatea de cetăţeni ai unei ţări unde se poate reconstrui, se poate învăţa din nou traiul prosper. A fi moral nu e nici desuet, nici un handicap, din contră, poate fi premisa de a ne respecta din nou, de a avea iarăşi exerciţiul afecţiunii pentru celălalt. Competiţie înseamnă mai mult decât orbirea solitarului, poate însemna colaborare şi complementar, armonie. Profesionalism şi competenţă nu vor mai fi vorbe goale ale farsei numite guvernare, ci vor redeveni fundaţii pentru cultura lucrului bine făcut ce va înlocui imperativul Acum, Mult, Uşor!, politica jafului naţional. Ţara a ajuns maidanul pe care au crescut bălăriile urii, ale disperării şi hoţiei şi unde regula o fac şmecherii de la putere. E vremea unei arături de primăvară, care să dezrădăcineze răul, lăsând din nou lumină pentru încredere, echilibru şi comuniune. Se simte nevoia de pământ reavăn, de aer şi apă proaspete, de seminţe sănătoase nemodificate politic, nepervertite la obsesia individualistă a spicului, ci având conştiinţa generoasă a recoltei.

Statul trebuie să redevină responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi, cărora să le ofere nu doar un viitor predictibil, ci şi demnitatea de a-i aparţine."


sursa http://www.noriimei.ro/

joi, 6 ianuarie 2011

Interviu cu Victor Ioan Frunza

http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/sufletul-nostru-este-la-teatru-210787.html

Interviu realizat de Irina Budeanu


Există, oare, vreo bucurie mai mare pentru un cronicar decât să stea de vorbă pe-ndelete cu un mare regizor, imediat după premieră? Mai ales când regizorul se numeşte Victor Ioan Frunză, iar premiera este o explozie de imaginaţie, fantezie şi inedit? Este vorba despre Furtuna, de Shakespeare, cu numai patru tineri actori, care interpretează 15 personaje. Spectacolul a fost pus în scenă la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, al cărui director este actorul Cosmin Şofron. Ideea lui Victor Ioan Frunză de a înghesui Furtuna într-un spaţiu cât o garsonieră a fost excelentă şi complet atipică pentru montările cu această piesă, pe care regizorii noştri le-au făcut de-a lungul vremii. De ce să proiectăm eterna luptă dintre barbarie şi civilizaţie, dintre iluzie şi realitate, dintre candoare şi ură în spaţii uriaşe bântuite de dragoni, fiinţe misterioase, personaje fabuloase? Când, de fapt, toate aceste „bătălii” se află chiar în noi înşine, în micul nostru apartament, înconjurat de amintiri, unde suntem mereu pe picior de plecare. Insula pe care eşuează Prospero e chiar sufletul lui aflat în derivă, o cameră în care se ascunde de lume. Iar această „aventură de cameră” nu putea să aibă atâta farmec şi magie dacă nu ar fi intervenit, ca de fiecare dată în spectacolele lui Frunză, excepţionala scenografă Adriana Grand. De ce a ales Victor Ioan Frunză această abordare a celebrei piese a lui Will? În dialogul cordial pe care l-am avut cu regizorul memorabilelor montări Tom Paine, Marat-Sade, Visul unei nopţi de vară, Ghetto, Satyricon, Darul Gorgonei sau Turandot (ca să dau doar câteva exemple din vasta sa operă), mi-a răspuns la această întrebare, dar şi la multe altele.



Dragă Victor, îmi face o mare plăcere să stau de vorbă cu tine, după ce mai bine de o oră și jumătate am fost împreună cu Prospero, Ariel, Caliban și Miranda pe insula visurilor și a deznădejdilor noastre. Am avut o surpriză de proporții. Am văzut un spectacol, Furtuna - cine nu pune astăzi Furtuna? - complet atipic. Cum ai avut „îndrăzneala” să montezi piesa „contemporanului nostru”, Shakespeare, doar cu patru actori?


M-am gândit că în toate spectacolele mele - deşi poate părea ciudat ce-ţi voi spune - am căutat simplitatea. Ştiu că spectacolele „marca” Victor Ioan Frunză sunt percepute ca fiind foarte complicate, grandioase ş.a.m.d. De fapt, ele sunt exact inversul a ceea ce se scrie, în general, despre montările mele. De la o vreme, mă bântuie ideea de a rea­liza un spectacol simplu, pur şi simplu, aşa cum e un cântec de Bob Dylan. Vezi o chitară, o muzicuţă şi un om, iar acolo, pe scenă, e o lume întreagă. Cred că preocuparea asta poate părea formală. Dar nu e aşa. Ea priveşte şi conţinutul. Pe de altă parte, şi spaţiul în care produci un spectacol te inspiră, te obligă. Când am văzut acest spaţiu de la Centrul de Cultură, am ştiut că Prospero ar putea fi exilat şi într-o casă părăsită. Lucrurile evoluând în acest sens, mi-am dat seama că pot să restrâng şi distribuţia. Încet, încet, am rea­lizat că miturile nu depind de numărul celor care le spun, ci de forţa cu care le expun, de impactul lor asupra publicului. Şi trebuie să mai adaug ceva. Repetam la Târgu-Mureş un spectacol şi lipseau câţiva interpreţi. Dar am ţinut să repet. Şi actorii care erau în distribuţie spuneau şi replicile celor absenţi. Ei bine, toate aceste straturi de impresii s-au adunat şi au născut spectacolul în această formă.


La prima impresie, ar părea un spectacol minimalist. În momentul în care intri în spectacol, te cucerește, te captivează. Aparent, cu mijloace minime, creezi și recreezi o lume uriașă, în care ne regăsim cu toții, spectatori și artiști. Ai pus un accent foarte modern, dar fără ostentație, pe această lume însingurată, aflată mereu în primejdia de a-și pierde identitatea.


M-am gândit, de exemplu, cum să arăţi miracolul. Până la urmă, Prospero e un magician. Noi suntem impresionaţi de lucrurile paranormale, inhibaţi, uluiţi. Din punctul meu de vedere, miraculosul are un suport foarte simplu. Ceea ce vedem noi astăzi, super-eroii, reprezintă o aspiraţie. Mi-aduc aminte că, atunci când eram student, am participat la o conferinţă cu psihoterapeuţi şi specialişti în paranormal. Mi-a rămas în minte cum unul dintre participanţi practica telekinezia. Nu era deloc complicat. Şi experienţa de atunci mi-a folosit acum. Eu cred că experimentul despre care toată lumea teatrală vorbeşte, ar trebui să se facă în profunzime, nu în zona formală. De exemplu, dacă s-ar experimenta în text, în felul în care aduci la lumină un text sau în reformularea spaţiului teatral, atunci noţiunea de experiment ar căpăta un sens cu adevărat important şi semnificativ. Exact acest lucru am încercat să fac. Se tot vorbeşte despre texte prăfuite, vechi. Dar nu etichetarea vechi/nou e importantă. A venit vremea să experimentăm în profunzimile artei spectacolului. După cum bine ştii, eu sunt foarte atent la text, consult zeci de traduceri, până să ajung la cea mai bună. Şi, în acest caz, am apelat la mai multe traduceri şi, în cele din urmă, am ajuns la o versiune nouă, dar care nu modifică nimic din spiritul operei lui Shakespeare. Limbajul este actualizat, unele pasaje sunt scurtate. Avem de-a face cu o redramatizare/rescriere a textului, aşa cum se face în lumea întreagă. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că trădezi autorul.


Tu ai citit textul în cheie ironică. Dacă până aproape de final râdem în hohote, spre ultimele „acorduri” ale spectacolului cad măștile, ca să ne dăm seama că totul a fost o înscenare a umorului și a ironiei, ca să vorbești despre o dramă.


Da, ai spus foarte bine. Piesa are o construcţie specială. O porţiune consistentă din ea este rezervată comicului, situaţiilor bufe, improvizaţiilor şi, dintr-o dată, în Actul V, răsare tema care fusese enunţată, dar ţinută tot timpul în penumbră. Până la urmă, de aici vine greutatea înscenării, dar şi frumuseţea ei. De fapt, este un suspans comic care se rezolvă în Actul V.


Iar tu ai avut curajul să arunci în această aventură cinci actori foarte tineri.


Dacă n-ai un suport sensibil cum este actorul, nu poţi să faci nimic. Eu înnebunesc când văd cum umblă prin scenă simbolurile. Adolf Appia spunea că actorul instituie spaţiul. E foarte important. Cei patru actori - Ioana Barbu, Sorin Miron, George Costin şi Alexandru Ion - contribuie mult la echilibrarea balanţei în acest spectacol. Minunaţi copii. Ioana Barbu este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) şi am descoperit în ea talentul, candoarea şi imaginaţia de care aveam nevoie pentru viziunea mea regizorală. Ea o interpretează pe Miranda, dar şi pe Ariel. Cu George Costin şi Sorin Miron am mai lucrat. Amândoi au urmat cursurile Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. George Costin e, rând pe rând, Prospero, Stephane, Antonio, iar Sorin Miron le dă viaţă personajelor Caliban, Ariel şi Sebastian. Alexandru Ion, interpretul lui Ferdinand, Trinculo Alonso şi Ariel, a terminat cursurile UNATC, ca şi Ioana. Toţi patru sunt o echipă extraordinară.


Și, ca de obicei, Adriana Grand și-a stat în preaj­mă și a înțeles foarte bine discursul tău artistic. Spațiul pe care ea l-a creat e foarte modern. Totul se petrece într-o cameră invadată de amintiri, de fragmente de viață și de ce au putut să ia personajele cu ele, când s-au îmbarcat pe corabie.


Pot să-ţi spun că modelul este una dintre casele noastre. Din cauză că noi tot timpul suntem în mişcare, montăm peste tot în ţară, în străinătate, n-avem timp să locuim în aceste case, să despachetăm, să aranjăm lucrurile. E plin de cutii şi cutiuţe. Ele cam aşa arată, ca-n Furtuna. Totul e pe picior de plecare. Chiar discutam în timpul repetiţiilor că ar trebui să arate ca apartamentul nostru din Cluj. Acolo ne lăsăm valizele, hainele, când venim sau când plecăm. Viaţa noastră e ca o „furtună” într-un pahar cu apă. A stârni o furtună într-un pahar, aşa cum îi place Adrianei (n.n. - Adriana Grand) să spună, face parte dintr-o magie care seamănă cu cea practicată de Prospero. Un om care creează magicul în cotidian, care aduce misterul şi miraculosul chiar la tine în sufra­gerie. În 2011, vă aşteptăm în „sufrageria” noastră, să vă găsiţi propria „Furtună”.