actor

Sol Invictus

duminică, 12 august 2012

TVR Cultural, victima imposturii


Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant. Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.
În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.
Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde „haosul e fără fisură”, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea. Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere. În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.
Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs. Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.
Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.
Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

marți, 13 martie 2012

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut :)

Tinerii artişti. Carré de valeţi

Ana-Maria Nistor


George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion. În ce ordine vreţi. Tineri, frumoşi, puternici, actori. Cred în ei. Împreună şi separat. Fiecare confirmă, se descoperă pe sine, se (re)inventează. Cu valeţi ca ei, jocul scenei are şansa să meargă mai departe, iar noi, spectatorii, să nu mai privim nostalgic peste umăr la trecut, la generaţiile de aur, irepetabile. Sper să aibă atâta şansă în partidele vieţii lor artistice încât, peste ani, ca mine acum, să se vorbească despre alţi valeţi raportându-se la ei ca la o bornă istorică rotunjită de vreme. Să fie didaskalos – reper pe drum. Această urare a mea, care sună puţin şi a blestem, nădăjduiesc să se împlinească.


N.B. Nu sunt entuziastă, sunt chiar prudentă. Îi urmăresc de ceva vreme, aşa că nu vă temeţi că aş aplauda primul sosit. În plus, luciditatea îmi ţipă că nu suntem la NY sau Londra, astfel că un critic, oricât de obiectiv, de activ şi de influent ar fi, nu are puterea de a netezi ori de a bloca drumul nimănui. Să fim serioşi... În acest articol, ca şi în celelalte, se află mărturia sinceră şi detaşată a unui spectator cât de cât avizat şi gestul gratuit de recunoaştere a valorii care pulsează, uneori puţin ştiută, printre mediocrităţi. Acum să revenim la joc.


Valetul de pică: George Costin. În bridge, pica e cea mai importantă culoare. Asta în cazul în care nu te taie atuul sau, şi mai amuzant, când se joacă fără atu. Una peste alta, pica e împlinită şi majoră. E invidiată de minore şi e suficient de deşteaptă şi de dispreţuitoare ca să-şi folosească din plin acest avantaj. Când iese la atac stârneşte uimire şi respect. Când stă în apărare, presară teamă şi nelinişte: „dacă nu acţionez nu înseamnă că nu sunt bună, ştiu cine ce joacă, pot câştiga levata oricând”.


L-am analizat în Caligula, l-am măsurat ionescian în Lecţia, l-am iubit în Prospero, îl recapitulez în Familia Tot şi-l admir în Îngeri în America. E deştept, nu atât de intuitiv pe cât lasă să se înţeleagă, improvizaţia sa e calculată şi lucrată îndelung, aşa încât să nu fie suturile la vedere. Ştie când să surprindă: un monolog, o carte în mână sau un fular aparent neglijent pe umăr, o lumină din lateral şi vocea de tenor cu inflexiuni grave, cu o dicţie perfectă începe să vrăjească. Ochii stau aţintiţi pe public – e monologul meu, ce dracu! – şi te laşi ameţit. Degetele tremură uşor, cât să pară că te-apucă de mână. Corpul e într-o tensiune abia perceptibilă şi el ştie că-ţi place asta. Vei fi atent la orice ur­mează: calm, jos, apoi crescendo, pauză, stop cadru pe sală, respiraţie ţinută, aplauze. A câştigat jocul. Iar o să numere fani, levate, puncte. Ştie şi i se pare firesc. După atâta consum psihic, o merită, n’est pas?


Valetul de cupă: Adrian Nicolae. Îl iubesc şi damele, şi decarii. O să-l iubească şi regii, mai puţin cel de cupă. E considerat, la bridge cel puţin, locul doi după pică. Aiurea!... Aşa aiureşte lumea, încât pe el îl placi, pica o respecţi. Culmea e că valetul meu e uneori mai cerebral decât pica, îşi pune probleme, încearcă să calculeze fiece vorbă şi apoi să surprindă. Dar, cu adevărat minunat e când, adâncit în jocul său bine gândit şi studiat minuţios, face o mişcare în care se uimeşte şi pe sine. În continuarea calculului, de dragul jocului. Asta se cheamă farmec, şarm, charme. Şi zâmbeşte. Apoi se repliază cu o mişcare elegantă. E special, rotund, e puls. Îi sunt martor, cu sau fără voia mea, de când avea 18 ani. I-am văzut broboanele de sudoare în Raskolnikov, i-am simţit respiraţia plină de dragoste şi de ură în Fool for love, mirosul mănuşilor glacé în Mack the Knife, l-am detestat în Louis, mă amuză nespus în dragul şi bunul Laios. Lucrează fin, are nuanţe bine gradate, poante pour les connaisseurs. Îi place să intimideze şi pare arogant deseori. Până la aplauze. Atunci faţa se destinde, ochii se rotunjesc, ciuful uşor transpirat de pe frunte stă anapoda şi cupa nu mai controlează jocul: obosită, zâmbind, pulsează şi se dezvăluie cuceritoare.


Valetul de caro: Sorin Miron. Aş fi nesinceră să nu recunosc că am o slăbiciune pentru acest actor. Nu l-am cunoscut niciodată personal, m-am ferit de strângeri de mână complezente, dar îmi place Miron ăsta din ce în ce mai mult. Caroul e culoarea celor patru vârfuri, a celor patru vânturi, precum Hermes, zeul tetramorf, mereu metamorfozându-se, aceea care (se) joacă impecabil şi în travesti, în travesti de travesti, cu o naturaleţe şi un profesionalism unice. V.I. Frunză spunea că e un actor de tip american; domnia-sa are dreptate, dar, dincolo de credinţă şi profesionalism, aici văd sclipire. Şi asta nu are patrie. Fie că joacă un gay, un soi de Agrado din Almodovar, o nevastă unguroaică, fie că e duios Caliban, nu ştiu ce face – american sau european – că îţi rămâne pe retină. Pleci şi persistă în minte gesturi, tonalităţi, citezi fără să vrei replici ale perso­najului. 4 carale! Intri în întrebări de aşi?


Valetul de treflă: Alexandru Ion. I se mai spune şi valetul de frunză – estetic, port-bonheur, potenţator. Al patrulea punct cardinal, cel care asigură echilibrul culorilor. Elegant şi serios, uneori duios, alteori comic, emoţionant pe alocuri, Alex Ion a crescut frumos în ultimii ani. Asocierea cu ceilalţi valeţi nu e întâmplătoare. Aceştia îl ajută să se pună în valoare, la rându-i se constituie în ceea ce lipseşte carréului ca să fie perfect, până „miroase a geometrie pură”, vorba lui Sorescu: acele însuşiri care compun eroul pozitiv. Indiferent de biografia personajului, de intenţiile şi păcatele acestuia, cu trefla empatizezi, o înţelegi, îi găseşti circumstanţe şi scuze. Este elementul fără de care confruntarea poate începe, dar nu poate merge înainte, contrapunctul care devine erou, întâi neînsemnat, apoi miză a partidei. Cel bun, cel iertat, cel înţeles. Curat empatie!


Restul e magie. Magia jocului, care presupune şi regula, şi abaterea, şi şansa. Misterul. Că doar n-o să vă povestesc ce se întâmplă în Îngeri în America de la Metropolis, în Furtuna sau în Familia Tot de la Bălcescu, de pe strada 11 iunie... Mergeţi să jucaţi!



http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3991&editie=162

duminică, 5 februarie 2012

Ingeri in America

Joi 9 februarie prima parte: "Sfarsitul Lumii e Aproape" si Vineri 10 februarie partea a II-a "Perestroika" de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis

cu
Virginia Mirea
Adrian Nicolae
George Costin
Alexandru Ion
George Ivascu
Cristiana Raduta Bobic
Sorin Miron
Nicoleta Hancu


scenografia - Adriana Grand
directia de scena - Victor Ioan Frunza

miercuri, 11 ianuarie 2012

Jocuri si Viata

Duminica, 15 ianuarie, de la ora 14.30 pe TVR Cultural, se va dufiza interviul din cadrul emisiunii Jocuri si Viata.