actor

Sol Invictus
Se afișează postările cu eticheta teatru lectia cantareata cheala actor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta teatru lectia cantareata cheala actor. Afișați toate postările

miercuri, 22 decembrie 2010

Interviu - Timpul Liber

http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/sufletul-nostru-este-la-teatru-210787.html



Sunt tineri, talentaţi, modeşti, serioşi şi, mai ales, pasionaţi de teatru. Pe Andreea şi George i-am văzut în spectacolul „Lecţia" de la Teatrul de Comedie, unde joacă rolurile principale, „Eleva" şi, respectiv, „Profesorul", un spectacol modern şi original, în care cei doi actori oferă interpretări 
exemplare.

Pe Andreea o puteţi vedea la Teatrul de Comedie („Avarul îndrăgostit", „Lecţia"), Club La Scena („Un cuplu ciudat"), la Prima Tv („Mondenii"), dar şi în show-uri de improvizaţie. Mutat de curând în Bucureşti, George Costin joacă la Teatrul de Comedie în „Cântăreaţa cheală & Lecţia", la Centrul Cultural pentru 
UNESCO „Nicolae Bălescu", în „Furtuna", dar şi la Teatrul Naţional Târgu Mureş şi Teatrul „Sică Alexandrescu" Braşov. Au debutat împreună la Braşov, iar acum s-au reîntâlnit la Teatrul de Comedie. I-am invitat pe cei doi să ne vorbească despre primii paşi în teatru, despre piesa „Lecţia", dar şi despre ceea ce le place (şi nu le place) în teatru.

Sunteţi amândoi din Braşov, unde aţi 
şi debutat împreună.

George Costin: Da, am debutat împreună la Şcoala Populară de Arte şi la Casa Armatei din Braşov. Erau două trupe de teatru pentru amatori, pe care amândoi le frecventam şi am fost parteneri timp de trei ani. După care drumurile noastre s-au despărţit, eu am mers la facultate la Cluj, Andreea în Bucureşti.

Andreea Samson: Am mers împreună la Cluj, şi eu am dat la facultate acolo, am intrat şi la Cluj şi la Bucureşti, am ales Bucureştiul. Şi uite, cumva, destinele noastre s-au reîntâlnit.

V-aţi reîntâlnit pentru spectacolul „Lecţia".

G.C.: Eu am senzaţia că parcă nu au trecut şapte ani de când nu ne-am mai văzut. Eu nu ştiu cum mă găseşte pe mine Andreea, eu o găsesc neschimbată şi nu mi se pare că a trecut atâta timp.

A.S.: Aşa este, nu ne-am îndepărtat. Prietenii pe care ţi-i faci în adolescenţă rămân prieteni adevăraţi. Ne-am înţeles foarte bine. O dată ce te formezi cu un om, n-ai cum să nu te înţelegi cu el şi să nu vibrezi. Şi ne potrivim, avem acelaşi stil

.

A fost prima întâlnire cu teatrul lui
Eugène Ionesco?

A.S.: Nu, am avut şansa de a mă întâlni cu Ionesco la „Ce formidabilă harababură", în regia lui Gelu Colceag, unde alături de colegii mei mai tineri, aveam roluri mici, dar suficiente pentru a ne familiariza cu teatrul acestuia. Dar ca să-l înţeleg pe Ionesco şi să intru în carne, ca să spun aşa, „Lecţia" a fost o lecţie. La Teatrul de Comedie am mai avut roluri principale, la fel şi la Teatrul Mic, în „Fluturii sunt liberi", dar cel din „Lecţia" este un rol foarte important pentru mine, pe CV pot să-l trec primul. Trebuie să-i mulţumesc domnului Frunză, care mi-a oferit această şansă, după ce m-a văzut în „Fluturii sunt liberi". A fost excepţional momentul în care mi-a spus „vom lucra împreună", a fost excepţional sentimentul de încredere şi confortul de a lucra cu un prieten.

George, tu nu eşti la prima colaborare cu domnul Frunză?

G.C.: Nu, eu sunt doar la a zecea. Dincolo de faptul că joc acum, la Bucureşti, în „Cântăreaţa cheală & Lecţia", noi formăm o echipă de vreo trei ani de zile. Am lucrat alături de domnul regizor Ioan Frunză şi doamna scenograf Adriana Grand, în multe teatre prin ţară.

Spune-ne puţin despre ceea ce se întâmplă în ţară.

G.C.: Mişcarea teatrală din ţară este destul de amplă şi de multe ori se întâmplă lucruri interesante şi bune. De exemplu, eu am fost actor timp de patru ani la Baia Mare unde, poate par

lipsit de modestie, am participat la nişte spectacole importante, spectacole foarte bune, o parte dintre ele au fost aduse şi la Bucureşti - „Caligula", „Faust" şi „Portugalia". De multe ori, un actor de teatru în provincie are şansa să lucreze mult mai mult şi mult mai bine decât în Bucureşti, unde concurenţa este mare, dar şi unde piaţa de muncă este mai ofertantă, în sensul că poţi să faci emisiuni, filme, reclame. Pe când în provincie, activitatea e concentrată sută la sută pe teatru, iar acesta este un lucru bun.

Mulţi spun că Bucureştiul dă tonul şi în teatru. Tu lucrezi mult în provincie, cum stau lucrurile: e un mit sau o realitate?

G.C.: Nu ştiu dacă este neapărat un mit, dar o realitate sigur nu este. Nu se face teatru doar în Bucureşti şi, de cele mai multe ori, din păcate, spectacolele bune, valoroase nu sunt în Bucureşti, le găseşti în alte teatre. Acum, nu ştiu exact de ce se întâmplă lucrul acesta. În ceea ce pri­veşte teatrul, Bucureştiul este sub anumite producţii care se fac în ţară. Bineînţeles că pot fi contrazis, vorbesc de o artă vie, imperfectă, sistemul de valori e dat peste cap şi atunci oricine poate să spună orice. Punctul meu de vedere e că sunt spectacole foarte bune în provincie, mai bune decât cele de pe scenele din Bucureşti.

A.S.: S-a pierdut uşor nevoia de a face teatru pentru sufletul tău, unii îl fac pentru a scoate afară nişte demoni interiori, situaţie pe care unii oameni n-au cum
s-o înţeleagă. Plus

că în Bucureşti viaţa e foarte tumultuoasă, merg la repetiţii, apoi la filmare, seara am spectacole de improvizaţie, trebuie să fac cât mai multe să-mi pot plăti chiria şi facturile. Eu, de exemplu, dacă aş câştiga suficienţi bani din teatru, n-aş mai face televiziune. La teatru e sufletul nostru.

G.C.: Îţi dau un exemplu concret, legat de ceea ce a spus Andreea. Eu, în ultimii 2-3 ani cred că am avut o pauză de vreo două sau trei săptămâni. Acesta a fost timpul meu liber

, în rest, fără să exagerez, cred că am lucrat peste zece ore pe zi, zilnic, la teatru, fără sâmbătă ori duminică liberă, la spectacolele pe care le-am făcut. Ce-i drept, am avut un an foarte plin. La Târgu Mureş, unde am lucrat, n-am avut timp să ies să mă plimb deloc, n-am avut timp să vizitez nici măcar Grădina Zoologică, pe care doream mult s-o văd. Ori, în Bucureşti, nu-i poţi cere asta unui actor, să stea numai în teatru, pentru că lumea aici aleargă să supravieţuiască. E foarte greu să supravieţuieşti doar din teatru şi, dacă vrei, eşti obligat să alergi, să accepţi cât mai multe proiecte. Şi atunci se diluează puţin producţia teatrală în sine. Nu e neapărat o regulă.

A.S.: Bineînţeles, şi în Bucureşti sunt spectacole de valoare. La Teatrul de Comedie, unde sunt mândră să lucrez, sunt spectacole foarte, foarte bune, de exemplu „Casa Zoikăi", care a luat premii UNITER. Eu sunt foarte legată de Comedie, e a doua mea ca­să, lucrez acolo din anul trei de facultate. Aş dori să lucrez mai mult şi cred că pot să lucrez mai mult acolo, să scoată din mine tot.

Ce vă place şi ce nu vă place în lumea teatrului?

A.S.: Din punct de vedere artistic n-am de ce să mă plâng. Sunt înconjurată de actori foarte buni, de colegi minunaţi. Dar din punct de vedere financiar

, suntem ultimii. Avem 700 lei
salariu, ce să zic mai mult?! Îşi bat joc de noi. Deseori suntem comparaţi cu generaţia mare, de aur, cu actori foarte buni, cărora le purtăm tot respectul, însă pe noi nu ne lasă să fim actori, să ieşim la suprafaţă. Oamenii din Guvern ne tot dau în cap cu ciocanul.

G.C.: Mulţi spun că asta e condiţia artistului. Aşa o fi! Pe mine nu mă încântă şi nu vreau s-o accept. Eu cred că noi nu am avut şansa, norocul, pe care l-au avut ma­rile noastre vedete: nu apărem atât de des la televizor. Este singura diferenţă dintre un actor talentat de vârsta noastră şi un actor pe care-l ştie toată lumea. Valorile sunt la fel de mari ca acum 40 de ani. Pe Andreea o vedeţi la televizor, într-o emisiune, dar n-o vedeţi în filme ori în teatru tv. Nici pe mine. Nu ai şansa să te afirmi. Una este să joci doar teatru, alta e să faci şi fil­me, să fii văzut, să fii recunoscut. Şi atunci, e normal să fii nemulţumit de condiţia ta de actor, că poate de multe ori faci sacrificii prea mari pentru rezultatele pe care le ob­ţii. Şi nu mă refer doar la aspectul financiar, ci la faptul că performanţa nu e în­tot­deauna recunoscută ca atare în meseria noastră.

Amândoi v-aţi mutat în Bucureşti, 
ce v-a plăcut aici?

G.C.: Eu am terminat facultatea în Cluj, apoi am lucrat patru ani prin nordul ţării, după care am făcut un master în management

cultural în Bucureşti şi cam aşa am ajuns în Bucureşti. În acest moment, lucrez la Târgu Mureş, la Braşov şi la Bucureşti, însă până anul acesta am lucrat în multe alte oraşe din ţară. Şi, vă spun, Bucureştiul nu este mai urât decât alt oraş. E un oraş mai mare şi, normal, se întâmplă lucrurile la o scară mai mare. Traficul e mai mare, oamenii buni sunt mai mulţi, oamenii răi sunt şi ei, la rândul lor, mai mulţi decât în alte părţi.

Care oameni din teatru v-au influenţat?

G.C.: Întâlnirea mea cu domnul Frunză a fost cu totul specială, cred că a fost şansa mea. Personalităţile marcante din cariera mea de până acum rămân domnul Frunză şi Adriana Grand, doi oameni de teatru în primul rând, de la care am învăţat mult, am deprins un fel de a fi în meseria asta şi un anumit grad de profesionalism. Mi-ar plăcea, mai târziu, când o să am şi eu de dat ceva, să fiu un exemplu pentru ceilalţi. Deocamdată încerc să învăţ cât mai multe de la oamenii valo­roşi pe care-i întâlnesc.

A.S.: Încep cu facultatea, formarea a fost foarte importantă pentru mine. O să încep cu Gelu Colceag, profesorul nostru în facultate care a avut simţul să ne distribuie în roluri care ni se potriveau. Apoi, domnul Radu Gabriel, profesorul de la care am învăţat comedia, continui cu Vlad Masaci, datorită lui fac acum improvizaţie. Apoi sunt colegii mei de clasă, alături de care am continuat să lucrez (de exemplu „Un cuplu ciudat", Club „La Scena") şi bineînţeles colegii de la Comedie. Şi, nu în ultimul rând, domnul Frunză, care mi-a dat rolul elevei din „Lecţia", după Eugène Io­nes­co, şi şansa de a simţi că cresc. Sper din tot sufletul să mai colaborez cu dânsul şi cu soţia sa, Adriana Grand. Sunt mulţi oameni care au contribuit la formarea mea, meseria asta nu poţi s-o faci singur, e o muncă de echipă.

După un an plin, ce v-aţi propus anul acesta de Crăciun?

G.C.: Crăciunul e sărbătoarea mea prefe­rată. Îmi doresc să fiu doar cu oamenii cu care vreau să fiu: cu familia, cu prietenii mei, acasă. Nu ţin neapărat să mănânc ceva anume, însă îmi plac mirosurile, mai ales în dimineaţa de Crăciun, când miroase a mâncare, prăjituri, cozonac.

A.S.: Merg acasă! Sigur! Nu există să nu fiu cu mama, cu bunicii, cu toată familia în jurul mesei. Îmi doresc sănătate şi 
linişte şi asta vă doresc şi vouă!

luni, 12 aprilie 2010

interviu Yorick.ro

George Costin: Teatrul a rămas aceeaşi frumoasă uitare de sine

Postat de Monica Andronescu in 12 April 2010

Pe George Costin, dacă nu l-aţi văzut în rolul lui Caligula, când spectacolul omonim de la Teatrul din Baia Mare a fost invitat în FNT, îl veţi descoperi acum în cea mai recentă premieră a Teatrului de Comedie din Bucureşti, „Cântăreaţa cheală & Lecţia”. Este, cu siguranţă, unul dintre cei mai importanţi actori ai tinerei generaţii, unul dintre acei actori care, atunci când urcă pe scenă, au magnetism, forţă, poezie şi har.

Un tânăr actor, absolvent de actorie la Universitatea din Cluj, impresionează la prima apariţie pe o scenă bucureşteană. Cum a fost întâlnirea cu Bucureştiul pe scenă?

Este prima oară când lucrez la un teatru din Bucureşti, dar nu este prima oară când joc pe o scenă din Bucureşti. Am mai jucat Istoria comică a doctorului Faust pe mica scenă a Teatrului Evreiesc, apoi Deşteptarea primăverii la Odeon, Caligula pe scena de la Operetă – un spectacol de pomină, care s-a jucat numai datorită echipelor noastre, fiindcă, în rest, nimeni n-a fost sensibil la umilinţele pe care le-am îndurat în FNT 2008. Anul ăsta termin un Master în Management cultural şi Teatrologie la UNATC, deci nu sunt chiar străin de Bucureştiul teatral şi nici de publicul din Bucureşti.

Este totuşi un debut fiindcă de data asta am lucrat la un teatru din Capitală.

Pentru mine a fost o onoare şi un privilegiu să joc la Teatrul de Comedie, alături de mari actori, cum este de pildă doamna Virginia Mirea, să mă reîntâlnesc după 10 ani cu Andreea Samson – care mi-a fost parteneră în multe spectacole ale trupelor de amatori din Braşov. Parteneri buni, foarte talentaţi şi loiali mi-au fost Mirela Zeţa şi Bogdan Cotleţ sau Dragoş Huluba şi, bineînţeles, Florin Dobrovici. O echipă frumoasă. E un lucru foarte rar şi tocmai de aceea preţios. A fost o întâlnire foarte bună şi poate că ăsta e cel mai important lucru.

Aş vrea să-mi povesteşti despre experienţa ta cu Teatrul din Baia Mare. Cât ai pierdut şi cât ai câştigat, uman şi profesional, de pe urma acelor ani?

Acolo am debutat şi locul de start rămâne întotdeauna însemnat. Privesc acum înapoi şi îmi dau seama că a fost doar o etapă. Primii ani de teatru la Baia Mare au trecut cenuşiu, destul de neutru. În schimb, mi-au deschis ochii spre lumea teatrală reală, radical diferită de imaginea pe care o aveam până atunci. Am înţeles imediat că va trebui să aştept, să acumulez şi să nu ratez prima şansă pe care o voi avea. Şansa mea a fost că din 2007 am putut lucra în echipă cu doi mari artişti. Astfel s-au născut Faust, Caligula şi Deşteptarea primăverii. Au fost doi ani sălbatici alături de Victor Frunză şi de Adriana Grand. Împreună cu ei am creat o trupă bună, am antrenat elevi care voiau să vină la teatru, am instruit tehnicieni, am creat anumite tradiţii. Numai că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Caligula, Portugalia, Faust s-au născut la Baia Mare şi tot acolo au şi murit.

Cea mai importantă experienţă din acei ani a fost, poate, întâlnirea cu mediocritatea agresivă. E o întâlnire de gradul III. Am realizat că nimicul contează, că 8 ani de prietenie care mă legau de colegii mei se spulberă atunci când eşti somat de director să-ţi dai demisia. Am învăţat că sunt singur. Că întâlnirile în Teatru sunt momentele de graţie, sunt rare sau sunt o iluzie. Nu pot spune că am pierdut cei patru ani la Baia Mare. Dimpotrivă. Sunt mai realist acum.

Revenind la „Cântăreaţa cheală şi Lecţia” de la Teatrul de Comedie. Cum s-a petrecut întâlnirea cu teatrul lui Ionesco pe scenă şi reîntâlnirea cu Victor Ioan Frunză?

Mi-am dat examenul de licenţă cu rolul principal din Macbett de Eugene Ionesco. Întotdeauna mi-a plăcut Ionesco, îmi place la fel de mult ca Shakespeare. Un teatru emoţionant, paradoxal ca durerea umană. Pe această platformă s-au construit cele două spectacole. Două poveşti emoţionante, două stiluri de joc diferite, două lecţii: una despre viaţă (Cântăreaţa cheală) şi una despre moarte (Lecţia). E pentru prima oară când joc două roluri, în două spectacole în aceeaşi seară, e challenging.

M-am reîntâlnit cu Victor Frunză la mai bine de un an. M-am bucurat că s-a gândit la mine pentru rolul Profesorului din „Lecţia” şi domnul Martin din „Cântăreaţa Cheală”. Victor Frunză nu este doar un regizor excepţional, este şi un om care dă şanse. Cred în continuare că în viaţă e important să întâlneşti oameni remarcabili, să îi întâlneşti şi să îi reîntâlneşti. Dar să şi fii pregătit pentru asta.

Ce reproş ţi-ai aduce ţie, dacă ai reuşi să priveşti spectacolul din afară?

Sunt atât de multe, încât nu am avea spaţiu aici pentru a le descrie. Nu ştii ce bucuros aş fi dacă măcar o dată aş putea să îmi privesc din sală spectacolul în care joc. Încerc să-mi corectez erorile la fiecare reprezentaţie. Lista e lungă …

Ai citit cronicile care au apărut după premieră… Ce ţi-a plăcut şi ce ţi-a displăcut cel mai tare în felul cum s-a scris despre tine şi despre spectacol?

Hmm … Ştiu foarte bine ce am făcut şi cât de departe am reuşit să ajung cu un rol sau altul. Nu mi-e indiferent ceea ce se scrie despre spectacolele în care joc, dar vreau să cred ca am discernământ artistic. Mă bucură faptul că se consemnează şi se analizează, e important. Dar cronicile ar trebui să intereseze şi publicul – nu-i aşa? Şi am o mare îndoială în acest sens. Opiniile sunt favorabile la adresa spectacolelor şi a interpretării mele, asta mă bucură. Îmi place să fiu pus în discuţie, să fiu “criticat”. Nu-mi plac însă comentariile superficiale şi execuţiile sumare. Referitor la critică, am reţinut o idee de la un profesor din UNATC: atunci când analizezi o operă e important să faci un raport între planul pe care intuieşti că artistul şi l-a propus şi ceea ce el a reuşit să facă. Prefer analizele, nu părerile.

Cum te simţi în acest moment în teatrul românesc sau în sistemul teatral din România?

Cred că voi apuca şi vremuri bune! Am 28 de ani şi 20 de roluri interpretate. Cariera mea, sper, de-abia începe!

Care sunt dezamăgirile pe care le resimte un actor de vârsta ta şi ce aşteptări ai?

Simt că practic o meserie subapreciată (nu mă refer la bani) în raport cu volumul de muncă depus şi, mai ales, natura efortului, dar nu am dezamăgiri în acest sens. Dezamăgit sunt doar atunci când lucrurile nu îmi ies aşa cum mi-aş dori eu să îmi iasă. Mi-ar plăcea să existe mai mulţi regizori de teatru cu care să îmi doresc să lucrez. Mi-ar plăcea ca Arta Teatrală să aibă mai multă vizibilitate. Mi-ar plăcea ca lumea teatrală să comunice mai bine. Mi-ar plăcea să fac film.

Povesteşte-mi dacă ai vrut să renunţi la actorie vreodată până acum.

Nu, aş fi un stupid! Am făcut prea multe sacrificii ca să fac ceea ce fac. Nu am decât o direcţie: înainte.

Cât e de greu să rămâi în teatru, fără să faci compromisuri?

Sincer, nu stiu cum ai putea să faci teatru în adevăratul sens al cuvântului acceptând compromisuri. Poţi face sacrificii, dar nu compromisuri.

Dacă ai ales să nu faci compromisuri şi dacă îţi asumi alegerile făcute, nu e greu deloc. Dar nici uşor …

Spune-mi o întâmplare care te-a convins că ai ales drumul potrivit. Sau poate mai ai îndoieli…

Îmi aduc aminte de privirea unui spectator care a venit după un spectacol la mine şi a stat în faţa mea câteva clipe fără să spună nimic, apoi mi-a mulţumit. Era sincer şi emoţionat şi îmi dădeam seama că îl mişcase foarte tare spectacolul nostru. Emoţionat eram şi eu. Este ceea ce mi-am dorit întotdeauna, să pot face ceva pentru ceilalţi, să pot să împărtăşesc o poveste, o emoţie atât pe scenă, cât şi în viaţă. Nu este un alt drum pe care să-mi fi dorit să îl apuc.

Ce te-ar face să renunţi acum?

Nimic.

Care e cea mai importantă lecţie de actorie (sau de viaţă) pe care ai primit-o până acum şi de la cine?

Citeşte şi învaţă textul! De la Victor Frunză.

Să nu ai aşteptări mari de la oameni şi vei avea numai surprize plăcute.

De la Adi Grand.

Care e povestea care-ţi plăcea cel mai tare în copilărie? Şi ce personaj visai atunci să fii?

Harap Alb.

Şi acum?

Acum sunt un alt personaj în fiecare seară, poate într-o zi o să fiu şi Harap Alb.

Mi-ai spus într-un interviu acum vreo doi ani, după premiera cu Caligula de la Baia Mare, că „teatrul e o demenţă frumos controlată”. S-a schimbat ceva de atunci? Tot asta a rămas teatrul?

Hehe, da, îmi aduc aminte că am formulat aşa. De schimbat s-au schimbat multe de atunci, dar teatrul a rămas aceeaşi frumoasă uitare de sine care te face să te simţi cu adevărat liber. Unii preferă drogurile, eu prefer Teatrul.

sursa: http://yorick.ro/george-costin-teatrul-a-ramas-aceeasi-frumoasa-uitare-de-sine/