actor

Sol Invictus

duminică, 12 august 2012

TVR Cultural, victima imposturii


Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant. Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.
În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.
Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde „haosul e fără fisură”, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea. Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere. În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.
Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs. Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.
Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.
Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

marți, 13 martie 2012

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut :)

Tinerii artişti. Carré de valeţi

Ana-Maria Nistor


George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion. În ce ordine vreţi. Tineri, frumoşi, puternici, actori. Cred în ei. Împreună şi separat. Fiecare confirmă, se descoperă pe sine, se (re)inventează. Cu valeţi ca ei, jocul scenei are şansa să meargă mai departe, iar noi, spectatorii, să nu mai privim nostalgic peste umăr la trecut, la generaţiile de aur, irepetabile. Sper să aibă atâta şansă în partidele vieţii lor artistice încât, peste ani, ca mine acum, să se vorbească despre alţi valeţi raportându-se la ei ca la o bornă istorică rotunjită de vreme. Să fie didaskalos – reper pe drum. Această urare a mea, care sună puţin şi a blestem, nădăjduiesc să se împlinească.


N.B. Nu sunt entuziastă, sunt chiar prudentă. Îi urmăresc de ceva vreme, aşa că nu vă temeţi că aş aplauda primul sosit. În plus, luciditatea îmi ţipă că nu suntem la NY sau Londra, astfel că un critic, oricât de obiectiv, de activ şi de influent ar fi, nu are puterea de a netezi ori de a bloca drumul nimănui. Să fim serioşi... În acest articol, ca şi în celelalte, se află mărturia sinceră şi detaşată a unui spectator cât de cât avizat şi gestul gratuit de recunoaştere a valorii care pulsează, uneori puţin ştiută, printre mediocrităţi. Acum să revenim la joc.


Valetul de pică: George Costin. În bridge, pica e cea mai importantă culoare. Asta în cazul în care nu te taie atuul sau, şi mai amuzant, când se joacă fără atu. Una peste alta, pica e împlinită şi majoră. E invidiată de minore şi e suficient de deşteaptă şi de dispreţuitoare ca să-şi folosească din plin acest avantaj. Când iese la atac stârneşte uimire şi respect. Când stă în apărare, presară teamă şi nelinişte: „dacă nu acţionez nu înseamnă că nu sunt bună, ştiu cine ce joacă, pot câştiga levata oricând”.


L-am analizat în Caligula, l-am măsurat ionescian în Lecţia, l-am iubit în Prospero, îl recapitulez în Familia Tot şi-l admir în Îngeri în America. E deştept, nu atât de intuitiv pe cât lasă să se înţeleagă, improvizaţia sa e calculată şi lucrată îndelung, aşa încât să nu fie suturile la vedere. Ştie când să surprindă: un monolog, o carte în mână sau un fular aparent neglijent pe umăr, o lumină din lateral şi vocea de tenor cu inflexiuni grave, cu o dicţie perfectă începe să vrăjească. Ochii stau aţintiţi pe public – e monologul meu, ce dracu! – şi te laşi ameţit. Degetele tremură uşor, cât să pară că te-apucă de mână. Corpul e într-o tensiune abia perceptibilă şi el ştie că-ţi place asta. Vei fi atent la orice ur­mează: calm, jos, apoi crescendo, pauză, stop cadru pe sală, respiraţie ţinută, aplauze. A câştigat jocul. Iar o să numere fani, levate, puncte. Ştie şi i se pare firesc. După atâta consum psihic, o merită, n’est pas?


Valetul de cupă: Adrian Nicolae. Îl iubesc şi damele, şi decarii. O să-l iubească şi regii, mai puţin cel de cupă. E considerat, la bridge cel puţin, locul doi după pică. Aiurea!... Aşa aiureşte lumea, încât pe el îl placi, pica o respecţi. Culmea e că valetul meu e uneori mai cerebral decât pica, îşi pune probleme, încearcă să calculeze fiece vorbă şi apoi să surprindă. Dar, cu adevărat minunat e când, adâncit în jocul său bine gândit şi studiat minuţios, face o mişcare în care se uimeşte şi pe sine. În continuarea calculului, de dragul jocului. Asta se cheamă farmec, şarm, charme. Şi zâmbeşte. Apoi se repliază cu o mişcare elegantă. E special, rotund, e puls. Îi sunt martor, cu sau fără voia mea, de când avea 18 ani. I-am văzut broboanele de sudoare în Raskolnikov, i-am simţit respiraţia plină de dragoste şi de ură în Fool for love, mirosul mănuşilor glacé în Mack the Knife, l-am detestat în Louis, mă amuză nespus în dragul şi bunul Laios. Lucrează fin, are nuanţe bine gradate, poante pour les connaisseurs. Îi place să intimideze şi pare arogant deseori. Până la aplauze. Atunci faţa se destinde, ochii se rotunjesc, ciuful uşor transpirat de pe frunte stă anapoda şi cupa nu mai controlează jocul: obosită, zâmbind, pulsează şi se dezvăluie cuceritoare.


Valetul de caro: Sorin Miron. Aş fi nesinceră să nu recunosc că am o slăbiciune pentru acest actor. Nu l-am cunoscut niciodată personal, m-am ferit de strângeri de mână complezente, dar îmi place Miron ăsta din ce în ce mai mult. Caroul e culoarea celor patru vârfuri, a celor patru vânturi, precum Hermes, zeul tetramorf, mereu metamorfozându-se, aceea care (se) joacă impecabil şi în travesti, în travesti de travesti, cu o naturaleţe şi un profesionalism unice. V.I. Frunză spunea că e un actor de tip american; domnia-sa are dreptate, dar, dincolo de credinţă şi profesionalism, aici văd sclipire. Şi asta nu are patrie. Fie că joacă un gay, un soi de Agrado din Almodovar, o nevastă unguroaică, fie că e duios Caliban, nu ştiu ce face – american sau european – că îţi rămâne pe retină. Pleci şi persistă în minte gesturi, tonalităţi, citezi fără să vrei replici ale perso­najului. 4 carale! Intri în întrebări de aşi?


Valetul de treflă: Alexandru Ion. I se mai spune şi valetul de frunză – estetic, port-bonheur, potenţator. Al patrulea punct cardinal, cel care asigură echilibrul culorilor. Elegant şi serios, uneori duios, alteori comic, emoţionant pe alocuri, Alex Ion a crescut frumos în ultimii ani. Asocierea cu ceilalţi valeţi nu e întâmplătoare. Aceştia îl ajută să se pună în valoare, la rându-i se constituie în ceea ce lipseşte carréului ca să fie perfect, până „miroase a geometrie pură”, vorba lui Sorescu: acele însuşiri care compun eroul pozitiv. Indiferent de biografia personajului, de intenţiile şi păcatele acestuia, cu trefla empatizezi, o înţelegi, îi găseşti circumstanţe şi scuze. Este elementul fără de care confruntarea poate începe, dar nu poate merge înainte, contrapunctul care devine erou, întâi neînsemnat, apoi miză a partidei. Cel bun, cel iertat, cel înţeles. Curat empatie!


Restul e magie. Magia jocului, care presupune şi regula, şi abaterea, şi şansa. Misterul. Că doar n-o să vă povestesc ce se întâmplă în Îngeri în America de la Metropolis, în Furtuna sau în Familia Tot de la Bălcescu, de pe strada 11 iunie... Mergeţi să jucaţi!



http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3991&editie=162

duminică, 5 februarie 2012

Ingeri in America

Joi 9 februarie prima parte: "Sfarsitul Lumii e Aproape" si Vineri 10 februarie partea a II-a "Perestroika" de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis

cu
Virginia Mirea
Adrian Nicolae
George Costin
Alexandru Ion
George Ivascu
Cristiana Raduta Bobic
Sorin Miron
Nicoleta Hancu


scenografia - Adriana Grand
directia de scena - Victor Ioan Frunza

miercuri, 11 ianuarie 2012

Jocuri si Viata

Duminica, 15 ianuarie, de la ora 14.30 pe TVR Cultural, se va dufiza interviul din cadrul emisiunii Jocuri si Viata.


luni, 22 august 2011

Ingeri in America - Adevarul.ro

FOTOGALERIE România va avea pentru prima oară teatru în serial


Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae, în prim-plan, scenă din spectacolul „Îngeri în America“

FOTOGRAFII : TEATRUL METROPOLIS/ADRIANA GRAND

Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae, în prim-plan, scenă din spectacolul „Îngeri în America“

La Teatrul Metropolis din Bucureşti se repetă piesa „Îngeri în America“, de Tony Kushner, producţie alcătuită din două spectacole regizate de Victor Ioan Frunză. Este pentru prima dată când conceptul de „teatru în serial“ se va concretiza pe o scenă din România. Producţia va avea premiera oficială la începutul noii stagiuni.

Considerate printre cele mai importante zece texte dramatice ale secolului trecut, cele două piese ale dramaturgului Tony Kushner, „Apropierea mileniului" şi „Perestroika", reunite sub titlul „Îngeri în America", vor fi pentru prima dată reprezentate integral în România. Iar noutatea absolută constă în faptul că regizorul Victor Ioan Frunză aduce, cu acest prilej, pe o scenă autohtonă noţiunea de „teatru în serial".

Percepută, la începutul anilor '90 când a fost scrisă, drept un manifest al drepturilor mişcării gay, piesa, în două părţi, a fost distinsă în 1993 cu Premiul Pulitzer. Victor Ioan Frunză a declarat pentru „Adevărul" că-şi propune să dezvăluie însă celelalte laturi ale textelor, şi anume dimensiunea religioasă, construind un spectacol în două părţi, „volumul unu" şi „volumul doi", aşa cum le numeau actorii la repetiţii.

Universul lui Kushner este construit de regizor şi de scenografa Adriana Grand ca un fel de sală de aşteptare, care ar putea fi, în aceeaşi măsură, de metrou sau de policlinică. Un univers neprimitor, din care Dumnezeu a fugit şi în care îngerii au cu totul alte înfăţişări decât cele canonice.

George Ivaşcu şi Virginia Mirea, la repetiţie

Fără „trucuri obişnuite"

Dincolo de provocarea pe care o lansează autorul, aceea ca toate rolurile să fie jucate doar de opt actori, cu recomandarea ca partiturile femeilor să fie interpretate de bărbaţi şi invers, scenariul aduce şi imaginea unei fiinţe nepământeşti. „Textul pune serioase probleme de scenotehnică", explică regizorul, „pentru că este vorba despre o apariţie supranaturală a acestui înger coborât pe pământ".

Victor Ioan Frunză precizează: „N-am vrut să apelez la trucurile obişnuite, pentru că am înţeles că nu am nicio şansă, pe de o parte din pricina decăderii stupefiante a scenotehnicii din teatrele din România, iar pe de altă parte pentru că acum mi‑am dat seama (deşi sunt un om care a făcut multe superproducţii), că nu asta e zona în care ar trebui să merg. Şi ceea ce m-a influenţat foarte mult a fost una dintre expoziţiile Adrianei Grand, numită «Îngeri industriali», de la Budapesta. Atunci m-am gândit că poate aşa ar trebui să arate îngerii...".

Nicoleta Hâncu, George Costin şi Virginia Mirea discută detalii despre rolurile interpretate

O zi petrecută în sala de repetiţii cu cei opt interpreţi, doi dintre ei actori consacraţi, George Ivaşcu şi Virginia Mirea, dezvăluie, dincolo de micile secrete ale lucrului efectiv cu personajele şi cu lumea lor, un univers special, care, în cazul acestui spectacol, se creează în timp real şi e de fiecare dată altfel. Spectacolul este, în fapt, format din două montări diferite, dar dependente una de alta. Personajele, psihologia lor, atmosfera, decorul, totul evoluează. Ceea ce se conturează în prima parte, „Apropierea mileniului", continuă şi se desăvârşeşte în cea de-a doua parte, numită „Perestroika".

Spectatorul poate alege să vadă doar unul dintre spectacole, întrucât ele urmează a fi reprezentate fie în seri diferite, fie cu o pauză de câteva ore între ele, în funcţie de marketingul teatrului. Dar cel care nu le va urmări în evoluţie va pierde esenţa transformărilor care se petrec şi va rata misterul, consideră regizorul. „În ambele spectacole joacă aceiaşi actori, iar caracterele lor apar în amândouă textele şi evoluţiile sunt spectaculoase".

„În căutarea unui nou Mesia"

Scenografa Adriana Grand propune pentru aceste montări un decor care evoluează odată cu personajele şi, în acelaşi timp, un adevărat happening plastic, întrucât el se creează în timp real. Una dintre actriţe, care interpretează o toxicomană, înspăimântată de contactul cu oamenii şi izolată în dormitorul ei, începe să-l vopsească. Şi de acolo, ajunge să vopsească lumea întreagă... „Plecând din camera ei, ea începe să vopsească absolut tot, schiţează oamenii de care îi e frică. E un decor care va fi întotdeauna diferit, pentru că actriţa care joacă nu va putea vopsi niciodată la fel. Decorul e în evoluţie permanentă", explică Adriana Grand. În partea a doua, transformarea este tulburătoare. Sala mare de aşteptare, pereţii plini de mâzgălituri şi desene se transformă în Zidului Berlinului, cu toate acele graffiti protestatare bine cunoscute.

În această lume, Victor Ioan Frunză îşi plasează personajele, mărturisindu-şi în acelaşi timp spaimele pe care un astfel de text le poate stârni: „E vorba despre o ţesătură dramatică care de multe ori îmi provoacă frică".

Iar dimensiunea religioasă pe care el îşi construieşte montarea cu siguranţă va isca nenumărate dispute. „Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii, pentru că a văzut mult prea mult rău în jur, iar îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Or, acest Mesia este un Mesia atipic, îl găsim acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin, după clişeele noastre, şi acesta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperi în text. Dincolo de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, este o piesă în care, paradoxal, cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar proscrişii, cei despre care te-ai gândi că nu pot să acceadă în zona aceasta, sunt cei care cred în existenţa lor".

Decor în evoluţie

Decorul spectacolului este în permanentă evoluţie şi se construieşte în timp real, în faţa spectatorilor, care sunt martori la toate transformările pe care acesta le presupune. De la o reprezentaţie la alta, o actriţă vopseşte scena, iar desenele ei sunt de fiecare dată altele.

"Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii."

Victor Ioan Frunză

regizor

„«Îngeri în America» a fost un pariu pentru mine"

Victor Ioan Frunză, un artist inovator Foto: arhiva adevărul

După „Cântăreaţa cheală şi Lecţia" de la Teatrul de Comedie şi „Furtuna" de la Centrul UNESCO, „Îngeri în America" este al treilea spectacol pe care îl montaţi pe o scenă din Bucureşti, după o destul de lungă despărţire de Capitală. De ce v-aţi oprit la textul în două părţi al lui Tony Kushner?

Este un proiect mai vechi, pentru că tema piesei se încadrează în programul meu regizoral. Spun asta tocmai pentru că am observat multe luări de poziţie, în ultima vreme, împotriva conceptului de „program regizoral", care e foarte greşit înţeles. A avea program regizoral nu înseamnă să ştii ce vei monta şi pe lumea cealaltă, cum s-a scris în presă, ci să ai nişte direcţii, teme care te interesează... Iar în momentul în care ai aceste direcţii, textele vin către tine. „Îngeri în America" se încadrează în direcţia destul de amplă a eroilor al căror tragism se exprimă prin ratarea lor. Eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare...

În vederea proiectului aţi făcut o audiţie impresionantă. Cum arată, din perspectiva unui regizor de scenă consacrat, lumea tinerilor actori?

E adevărat. La audiţie a venit un număr extrem de mare de oameni. Ne-am oprit la 500 pentru că nu mai puteam. Noi eram pregătiţi să terminăm în câteva zile şi a durat trei săptămâni. Devotamentul oamenilor, faptul că au venit în număr atât de mare pe mine m-au impresionat. Iar cei care au rămas au participat la un fel de iniţiere teatrală la care am luat parte şi eu. Am repetat într‑o altă sală decât a teatrului, am stat acolo vreo două luni până am mers pe scenă. Stăteam împreună mult timp şi lucrurile s-au legat frumos. Iar la începuturile repetiţiilor totdeauna, timp de două-trei ore, vorbeam despre teatru. Mi-aş dori ca cei care au în mâini destinele teatrului să fi auzit ce spun aceşti actori tineri, să fi aflat cum văd ei teatrul. Pentru că, din perspectiva lor, această artă are o cu totul altă faţă decât o vedem noi pe la festivităţile poleite.

Ce aduce nou în peisajul teatral din România spectacolul care va avea premiera luna următoare la Teatrul Metropolis?

Din punct de vedere formal, va fi prima încercare de teatru în serial din România. Apoi, cele două texte sunt considerate printre cele mai bune zece piese ale secolului trecut. Este prima oară când textul este tradus integral în limba română şi jucat integral. Iar mie, personal, mi-a plăcut acest pariu de a face pe mica scenă a Teatrului Metropolis un text de o asemenea amploare. Cum spune Shakespeare, „să faci să încapă pe aceste biete scânduri o lume întreagă". Dincolo de faptul că va fi bun sau rău, spectacolul este un demers necesar într-o mişcare teatrală uniformizată.


http://www.adevarul.ro/cultura/Romania_va_avea_pentru_prima_oara_teatru_in_serial_0_540546630.html

sursa

vineri, 5 august 2011

Ideo Ideis - mergeti sa vedeti

Am participat ieri cu spectacolul Furtuna http://spectacolul-furtuna.blogspot.com/ la Festivalul de Teatru Tanar Ideo Ideis http://www.ideoideis.ro/ organizat la Alexandria. Este unul dintre cele mai bine organizate festivaluri de teatru la care am fost si s-a reusit asta cu resurse foarte putine. Atmosfera este placuta, publicul este extraordinar, au fost peste 500 de oameni in sala, echipa tehnica "Shtanga Boys" este ireprosabila, rezolva TOT! nu pot sa nu imi aduc aminte de echipa tehnica de la Teatrul de Opereta cand am jucat Caligula in cadrul FNT acum 3 ani...diferenta este atat de mare...
Felicitari echipei minunate care se ocupa de acest proiect.

duminică, 19 iunie 2011

Gala Premiilor Festivalului de Comedie 2011

Marele câştigător al serii a fost desemnat spectacolul Teatrului de Comedie "Cântăreaţa cheală & Lecţia" de Eugen Ionescu, în regia lui Victor Ioan Frunză, recompensat cu premii la patru categorii: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal acordat lui George Costin pentru rolul "Profesorul" şi Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal înmânat actriţei Virginia Mirea pentru rolul "Doamna Smith".|n absenţa regizorului, premiul i-a fost în mânat actorului George Costin, laureat cu premiul pentru cel mai bun actor: "...sunt cu atât mai onorat pentru acest premiu cu cât anul trecut un artist pe care-l apreciez foarte mult, Horaţiu Mălăele, a primit acelaşi premiu pentru acelaşi rol, nu în acelaşi spectacol, dar în aceeaşi piesă. (...) Nu am să ţin un speach pentru dânsul (n.r. - Victor Ioan Frunză), dar vă mulţumesc în numele dânsului", a spus George Costin.

Juriul compus din Ileana Lucaciu, Dan Puican, Crina Semciuc şi Vlad Cristache a decis să acorde mai departe Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar lui Nicu Mihoc pentru rolul "Directorul Cristinoiu" din spectacolul Teatrului Naţional Sibiu - "Opinia publică" in timp ce premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar s-a dus către ă Ioana Anastasia Anton pentru rolul "A mijlocie" din spectacolul Teatrului Odeon, "Blifat" de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail.

Dragoş Buhagiar a fost premiat anul acest la categoria "cea mai bună scenografie" pentru spectacolele "O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional Iaşi şi "Opinia public", de Aurel Baranga, regia lui Cristian Theodor Popescu. Totodată Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric a obţinut Premiul special al juriului pentru spectacolul de teatru non-verbal "România. |nchis pentru inventar", scenariul şi regia Dragoş Huluba.

Concursul de Comedie Românească, desfăşurat în cadrul festCO 2011 şi ajuns la ediţia a VI-a, l-a desemnat câştigător, în cadrul aceleiaşi Gale pe Bogdan Costin, pentru piesa "De ce urâm femeile". Pe locurile următoare s-au clasat Cezar Ghioca, autorul piesei "Nora londoneză" şi Laurenţiu Budău , pentru comedia "Charles Dickens nu locuieşte aici". Juriul acestei secţiuni a fost format din Adrian Lustig, Virginia Dobrovici şi Cristian Juncu.


sursa http://www.jurnalul.ro/cultura/teatru/gala-comediei-romanesti-festco-2011-vezi-castigatorii-582033.html