Inflația Maeștrilor

De câte ori aud sau citesc despre cutare maestru sau cutare maestră a scenei teatrului românesc nu mă pot abține și mă întreb ce anume, sau mai bine zis cine anume i-a făcut pe acești artiști maeștri? N-am să îi numesc, sunt convins ca toată lumea cunoaște cel puțin un maestru sau o măiastră, dar cum, Doamne iartă-mă, putem să le spunem maeștri unor regine și împărați ai șușelor la umbra cărora nu a crescut nimic. Mi-ar plăcea atât de mult să îi văd altundeva decât pe afișele de pe garduri și stâlpi prin care își promovează spectacolele ieftine cu bilete scumpe. Altundeva decât pe la televizor depănând amintiri. Altundeva decât pe la gale de premiere înșfăcând lacom, dar cu sfială, deh, un premiu și ținând câte un discurs ionescian. Aș vrea să îi văd în școli, în teatre, alături de actori la început de carieră pe care să îi ajute, să îi învețe și să îi încurajeze.

Maeștrii sunt triști ca nu mai sunt maeștrii de altă dată cu care să-și împartă măiestria. Maestrul Teatrului Național, s-a transformat brusc în promotorul tinerilor, speriat un pic de aplombul unor tineri cu care a șters pe jos și de faptul că aceștia, atinși de virusul care unește și salvează, s-ar putea ca într-o zi să întoarcă fața către Teatrul Național, acolo unde în lipsă de viziune, proiecte și teatre în care să lucreze se mai adună din când în când în jurul unei cauze. Maeștrii școlii de teatru se ceartă între ei aruncând de pe geam în curtea școlii insulte primitive.

Mă întreb, cum poți să fii maestru fără discipoli?

Vorbesc de pe o poziție privilegiată și da, s-ar putea spune că îmi dă mâna. Am avut norocul de a întâlni un maestru din al cărui sistem de valori ma revendic și îl împărtășesc. Întâlnirea mea cu Victor Ioan Frunză este cea mai importantă întâlnire din viața și cariera mea. Ceea ce sunt se datorează în mare măsură acestei întâlniri. Dar maestrul meu este printre ultimii mohicani. Sunt un răsfățat al sorții să pot spune că am cunoscut un maestru.

Acest scurt articol nu este o frondă, nici un elogiu. Este o constatare personală a unei situații anormale. Nu cred că vârsta, notorietatea sau egocentrismul sunt atributele unui maestru. Așa că hai să ne mai oprim din ridicat statui și să privim ce a crescut în umbra lor rece de bronz...ceva concret, valoros și durabil....

Hainele cele noi ale ÎMPĂ-dure

Sunt trei ani de cand nu am mai scris pe acest blog, nu ca as fi scris foarte mult inainte. Motivele sunt diverse: nu intra in preocuparile mele, sunt o fire mai discreta, prefer sa imi pastrez parerile pentru mine, imi este lehamite sa intru in polemici, nu de alta, dar e teribil de greu sa polemizezi cu cineva, iar cei care vaneaza polemici, mai ales pe internet, sunt mult prea virulenti si siguri pe parerile lor pentru gustul meu, etc. Dar, incurajat de un prieten, m-am hotarat că aș avea ceva de zis:

La ora actuala joc in zece spectacole in Bucuresti, iar in serile in care nu am spectacol, merg sa imi vad colegii, cateodata mai prind si cate un concert, film, sau alte evenimente culturale. Ma preocupa/ingrijoreaza de ceva vreme reactia spectatorilor. Pana la un moment m-am gandit ca s-ar putea să am eu ghinionul să se nimerească la spectacolele mele cei mai "nedusi" la teatru spectatori din lume, dar, vizitand si alte institutii de cultura, am observat ca nu sunt singurul ghionist, ci, mai degraba, avem de-a face cu o ingrijoratoare lipsa de educatie a celor care evident că trec foarte rar pragul unui teatru, cinematograf, sala de spectacole etc. Mai precis, habar nu au sa se poarte. Este cat se poate de clar ca nu din rautate sau cu rea-vointa se comporta ca niste elefanti într-un magazin de porțelanuri, ci din necunoastere si din lipsa celei mai vagi idei despre locul in care se afla. Mai bine zis, habar n-au ce li se intampla. Telefoane care suna, comentarii zgomotoase, poze cu bliț, traducerea actiunii (adica povestesc cu voce tare ceea ce vad pe scena), aplauze in timp ce artistul cântă live, pungi de plastic foșnite, mame cu copii gălăgioși, mai completați voi cu experiențele voastre. Nu mai vorbesc despre vestimentatie, hai să presupunem sau să acceptăm că vremurile s-au schimbat, deși îmi aduc aminte că părinții mei mă îmbrăcau cu ce aveam mai bun atunci când mergeam la un spectacol. Pe scurt, nu este tocmai usor sa te concentrezi cand in sala ai un public care te concureaza la nivel de replica si spontaneitate. (Dar aveti rabdare sa cititi pana la capat, caci am de gand sa nu dau vina pe el, publicul.) Si nu se intampla doar la teatru. Nu stiu cand ati fost ultima data la un cinematograf; personal am inceput sa merg in zile si la ore cand stiu ca e gol cinematograful. 

Nu mai departe de ieri, la reprezentatia celor de la Cirque du Soleil, cu toate ca publicul a fost rugat sa nu faca poze cu bliț, ca să nu orbească saltimbancul și acesta să își rupă gâtul, credeți că s-a abținut cineva? Nu. Credeți că au fost mulți părinți care le-au spus copiilor să nu urle în gura mare pentru că deranjează în jur? Nu..prea. Și să luăm în calcul că în sală erau oameni care și-au perims să dea până la 100 de euro pe bilet, deci, putem presupune că nu fac parte din categoria oamenilor cu nevoi, care numai de cărți și teatru nu au ei bani.

Aceasta stare generală a halului de public pe care il avem imi aduce aminte de o intamplare anecdotica pe care mi-a povestit-o o prietena. Juca intr-un spectacol pentru copii,"Hainele cele noi ale Împăratului” de Hans Christian Andersen, iar atunci cand celor mici li s-a spus: "Copii, astăzi vă vom spune povestea: Hainele cele noi ale ÎMPĂ...” mai multi copii au  completat firesc: ..DUREEE”. Raspunsul a venit natural. Firește, erau niște copii, greșeala lor era nostimă și involuntară. Au raspuns instictiv, la fel cum au si reactionat mai departe, razand sau protestand zgomotos in functie de actiunea piesei.

O mare parte a publicului nu este departe de morala intamplarii de mai sus. Ei sunt sinceri, se bucura sincer, se intristeaza la fel de sincer, comenteaza dupa "cum le vine", cu gura pâna la urechi, sau lovind cu picioarele in scaunul din fata într-o criză de râs, sau amuzându-se la analogiile pe care le fac in functie de ce mai stiu si ei. Dar n-ai cum sa te superi pe el, publicul cel fără de ținută. Îți rămâne totuși un gust amar și o întrebare: De ce au ajuns oamenii aceștia în situația asta?

Sincer, cred că nu este vina lor. Este vina vremurilor proaste pentru cultura pe care le traim. Este vina ofertei culturale slabe si lipsite de consistenta. Mai aproape de ceea ce ma doare pe mine, este vina oamenilor de teatru care nu sunt preocupați de publicul lor și care, s-o spunem direct, sunt cateodata cei mai galagiosi și indecenți  spectatori pe care ii poti avea. Este vina numărului mic de teatre (14 teatre subventionate la două milioane de locuitori!!!) și a artiștilor prea puțin interesați de adevăratul lor scop în cetate, acela de a contribui cu ceva (oricât, orice) la dezvoltarea comunității. Să ma ierte cei care nu se regasesc in aceasta descriere, sunt cativa, dar prea putini. Este vina noastră, a tuturor, că ne lăsăm angrenați în subiecte lipsite de relevanță și uităm să ne cerem dreptul la Cultura fără de care, nu am fost, nu suntem și nu vom fi altceva decât niște sălbatici într-o lume pe care nu avem cum s-o înțelegem.

TVR Cultural, victima imposturii

Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant. Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.

În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.

Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde „haosul e fără fisură”, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea. Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere. În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.

Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs. Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.

Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.

Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

sursa http://www.noriimei.ro/

Trebuie sa recunosc ca mi-a placut :)

Tinerii artişti. Carré de valeţi

Ana-Maria Nistor

George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion. În ce ordine vreţi. Tineri, frumoşi, puternici, actori. Cred în ei. Împreună şi separat. Fiecare confirmă, se descoperă pe sine, se (re)inventează. Cu valeţi ca ei, jocul scenei are şansa să meargă mai departe, iar noi, spectatorii, să nu mai privim nostalgic peste umăr la trecut, la generaţiile de aur, irepetabile. Sper să aibă atâta şansă în partidele vieţii lor artistice încât, peste ani, ca mine acum, să se vorbească despre alţi valeţi raportându-se la ei ca la o bornă istorică rotunjită de vreme. Să fie didaskalos – reper pe drum. Această urare a mea, care sună puţin şi a blestem, nădăjduiesc să se împlinească.

N.B. Nu sunt entuziastă, sunt chiar prudentă. Îi urmăresc de ceva vreme, aşa că nu vă temeţi că aş aplauda primul sosit. În plus, luciditatea îmi ţipă că nu suntem la NY sau Londra, astfel că un critic, oricât de obiectiv, de activ şi de influent ar fi, nu are puterea de a netezi ori de a bloca drumul nimănui. Să fim serioşi... În acest articol, ca şi în celelalte, se află mărturia sinceră şi detaşată a unui spectator cât de cât avizat şi gestul gratuit de recunoaştere a valorii care pulsează, uneori puţin ştiută, printre mediocrităţi. Acum să revenim la joc.

Valetul de pică: George Costin. În bridge, pica e cea mai importantă culoare. Asta în cazul în care nu te taie atuul sau, şi mai amuzant, când se joacă fără atu. Una peste alta, pica e împlinită şi majoră. E invidiată de minore şi e suficient de deşteaptă şi de dispreţuitoare ca să-şi folosească din plin acest avantaj. Când iese la atac stârneşte uimire şi respect. Când stă în apărare, presară teamă şi nelinişte: „dacă nu acţionez nu înseamnă că nu sunt bună, ştiu cine ce joacă, pot câştiga levata oricând”.

L-am analizat în Caligula, l-am măsurat ionescian în Lecţia, l-am iubit în Prospero, îl recapitulez în Familia Tot şi-l admir în Îngeri în America. E deştept, nu atât de intuitiv pe cât lasă să se înţeleagă, improvizaţia sa e calculată şi lucrată îndelung, aşa încât să nu fie suturile la vedere. Ştie când să surprindă: un monolog, o carte în mână sau un fular aparent neglijent pe umăr, o lumină din lateral şi vocea de tenor cu inflexiuni grave, cu o dicţie perfectă începe să vrăjească. Ochii stau aţintiţi pe public – e monologul meu, ce dracu! – şi te laşi ameţit. Degetele tremură uşor, cât să pară că te-apucă de mână. Corpul e într-o tensiune abia perceptibilă şi el ştie că-ţi place asta. Vei fi atent la orice ur­mează: calm, jos, apoi crescendo, pauză, stop cadru pe sală, respiraţie ţinută, aplauze. A câştigat jocul. Iar o să numere fani, levate, puncte. Ştie şi i se pare firesc. După atâta consum psihic, o merită, n’est pas?

Valetul de cupă: Adrian Nicolae. Îl iubesc şi damele, şi decarii. O să-l iubească şi regii, mai puţin cel de cupă. E considerat, la bridge cel puţin, locul doi după pică. Aiurea!... Aşa aiureşte lumea, încât pe el îl placi, pica o respecţi. Culmea e că valetul meu e uneori mai cerebral decât pica, îşi pune probleme, încearcă să calculeze fiece vorbă şi apoi să surprindă. Dar, cu adevărat minunat e când, adâncit în jocul său bine gândit şi studiat minuţios, face o mişcare în care se uimeşte şi pe sine. În continuarea calculului, de dragul jocului. Asta se cheamă farmec, şarm, charme. Şi zâmbeşte. Apoi se repliază cu o mişcare elegantă. E special, rotund, e puls. Îi sunt martor, cu sau fără voia mea, de când avea 18 ani. I-am văzut broboanele de sudoare în Raskolnikov, i-am simţit respiraţia plină de dragoste şi de ură în Fool for love, mirosul mănuşilor glacé în Mack the Knife, l-am detestat în Louis, mă amuză nespus în dragul şi bunul Laios. Lucrează fin, are nuanţe bine gradate, poante pour les connaisseurs. Îi place să intimideze şi pare arogant deseori. Până la aplauze. Atunci faţa se destinde, ochii se rotunjesc, ciuful uşor transpirat de pe frunte stă anapoda şi cupa nu mai controlează jocul: obosită, zâmbind, pulsează şi se dezvăluie cuceritoare.

Valetul de caro: Sorin Miron. Aş fi nesinceră să nu recunosc că am o slăbiciune pentru acest actor. Nu l-am cunoscut niciodată personal, m-am ferit de strângeri de mână complezente, dar îmi place Miron ăsta din ce în ce mai mult. Caroul e culoarea celor patru vârfuri, a celor patru vânturi, precum Hermes, zeul tetramorf, mereu metamorfozându-se, aceea care (se) joacă impecabil şi în travesti, în travesti de travesti, cu o naturaleţe şi un profesionalism unice. V.I. Frunză spunea că e un actor de tip american; domnia-sa are dreptate, dar, dincolo de credinţă şi profesionalism, aici văd sclipire. Şi asta nu are patrie. Fie că joacă un gay, un soi de Agrado din Almodovar, o nevastă unguroaică, fie că e duios Caliban, nu ştiu ce face – american sau european – că îţi rămâne pe retină. Pleci şi persistă în minte gesturi, tonalităţi, citezi fără să vrei replici ale perso­najului. 4 carale! Intri în întrebări de aşi?

Valetul de treflă: Alexandru Ion. I se mai spune şi valetul de frunză – estetic, port-bonheur, potenţator. Al patrulea punct cardinal, cel care asigură echilibrul culorilor. Elegant şi serios, uneori duios, alteori comic, emoţionant pe alocuri, Alex Ion a crescut frumos în ultimii ani. Asocierea cu ceilalţi valeţi nu e întâmplătoare. Aceştia îl ajută să se pună în valoare, la rându-i se constituie în ceea ce lipseşte carréului ca să fie perfect, până „miroase a geometrie pură”, vorba lui Sorescu: acele însuşiri care compun eroul pozitiv. Indiferent de biografia personajului, de intenţiile şi păcatele acestuia, cu trefla empatizezi, o înţelegi, îi găseşti circumstanţe şi scuze. Este elementul fără de care confruntarea poate începe, dar nu poate merge înainte, contrapunctul care devine erou, întâi neînsemnat, apoi miză a partidei. Cel bun, cel iertat, cel înţeles. Curat empatie!

Restul e magie. Magia jocului, care presupune şi regula, şi abaterea, şi şansa. Misterul. Că doar n-o să vă povestesc ce se întâmplă în Îngeri în America de la Metropolis, în Furtuna sau în Familia Tot de la Bălcescu, de pe strada 11 iunie... Mergeţi să jucaţi!

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3991&editie=162

Ingeri in America

Joi 9 februarie prima parte: "Sfarsitul Lumii e Aproape" si Vineri 10 februarie partea a II-a "Perestroika" de la ora 19.00, la Teatrul Metropolis

cu
Virginia Mirea
Adrian Nicolae
George Costin
Alexandru Ion
George Ivascu
Cristiana Raduta Bobic
Sorin Miron
Nicoleta Hancu


scenografia - Adriana Grand
directia de scena - Victor Ioan Frunza

http://sensotv.ro/arte/Spectacole-3010/ingeri-in-america-sfarsitul-lumii-e-aproape#/0

Jocuri si Viata

Duminica, 15 ianuarie, de la ora 14.30 pe TVR Cultural, se va dufiza interviul din cadrul emisiunii Jocuri si Viata.

http://www.tvr.ro/program.php?c=3&d=1&z=0

Ingeri in America - Adevarul.ro

FOTOGALERIE România va avea pentru prima oară teatru în serial

FOTOGRAFII : TEATRUL METROPOLIS/ADRIANA GRAND

Nicoleta Hâncu şi Adrian Nicolae, în prim-plan, scenă din spectacolul „Îngeri în America“

La Teatrul Metropolis din Bucureşti se repetă piesa „Îngeri în America“, de Tony Kushner, producţie alcătuită din două spectacole regizate de Victor Ioan Frunză. Este pentru prima dată când conceptul de „teatru în serial“ se va concretiza pe o scenă din România. Producţia va avea premiera oficială la începutul noii stagiuni.

Considerate printre cele mai importante zece texte dramatice ale secolului trecut, cele două piese ale dramaturgului Tony Kushner, „Apropierea mileniului" şi „Perestroika", reunite sub titlul „Îngeri în America", vor fi pentru prima dată reprezentate integral în România. Iar noutatea absolută constă în faptul că regizorul Victor Ioan Frunză aduce, cu acest prilej, pe o scenă autohtonă noţiunea de „teatru în serial".

Percepută, la începutul anilor '90 când a fost scrisă, drept un manifest al drepturilor mişcării gay, piesa, în două părţi, a fost distinsă în 1993 cu Premiul Pulitzer. Victor Ioan Frunză a declarat pentru „Adevărul" că-şi propune să dezvăluie însă celelalte laturi ale textelor, şi anume dimensiunea religioasă, construind un spectacol în două părţi, „volumul unu" şi „volumul doi", aşa cum le numeau actorii la repetiţii.

Universul lui Kushner este construit de regizor şi de scenografa Adriana Grand ca un fel de sală de aşteptare, care ar putea fi, în aceeaşi măsură, de metrou sau de policlinică. Un univers neprimitor, din care Dumnezeu a fugit şi în care îngerii au cu totul alte înfăţişări decât cele canonice.

George Ivaşcu şi Virginia Mirea, la repetiţie

Fără „trucuri obişnuite"

Dincolo de provocarea pe care o lansează autorul, aceea ca toate rolurile să fie jucate doar de opt actori, cu recomandarea ca partiturile femeilor să fie interpretate de bărbaţi şi invers, scenariul aduce şi imaginea unei fiinţe nepământeşti. „Textul pune serioase probleme de scenotehnică", explică regizorul, „pentru că este vorba despre o apariţie supranaturală a acestui înger coborât pe pământ".

Victor Ioan Frunză precizează: „N-am vrut să apelez la trucurile obişnuite, pentru că am înţeles că nu am nicio şansă, pe de o parte din pricina decăderii stupefiante a scenotehnicii din teatrele din România, iar pe de altă parte pentru că acum mi‑am dat seama (deşi sunt un om care a făcut multe superproducţii), că nu asta e zona în care ar trebui să merg. Şi ceea ce m-a influenţat foarte mult a fost una dintre expoziţiile Adrianei Grand, numită «Îngeri industriali», de la Budapesta. Atunci m-am gândit că poate aşa ar trebui să arate îngerii...".

Nicoleta Hâncu, George Costin şi Virginia Mirea discută detalii despre rolurile interpretate

O zi petrecută în sala de repetiţii cu cei opt interpreţi, doi dintre ei actori consacraţi, George Ivaşcu şi Virginia Mirea, dezvăluie, dincolo de micile secrete ale lucrului efectiv cu personajele şi cu lumea lor, un univers special, care, în cazul acestui spectacol, se creează în timp real şi e de fiecare dată altfel. Spectacolul este, în fapt, format din două montări diferite, dar dependente una de alta. Personajele, psihologia lor, atmosfera, decorul, totul evoluează. Ceea ce se conturează în prima parte, „Apropierea mileniului", continuă şi se desăvârşeşte în cea de-a doua parte, numită „Perestroika".

Spectatorul poate alege să vadă doar unul dintre spectacole, întrucât ele urmează a fi reprezentate fie în seri diferite, fie cu o pauză de câteva ore între ele, în funcţie de marketingul teatrului. Dar cel care nu le va urmări în evoluţie va pierde esenţa transformărilor care se petrec şi va rata misterul, consideră regizorul. „În ambele spectacole joacă aceiaşi actori, iar caracterele lor apar în amândouă textele şi evoluţiile sunt spectaculoase".

„În căutarea unui nou Mesia"

Scenografa Adriana Grand propune pentru aceste montări un decor care evoluează odată cu personajele şi, în acelaşi timp, un adevărat happening plastic, întrucât el se creează în timp real. Una dintre actriţe, care interpretează o toxicomană, înspăimântată de contactul cu oamenii şi izolată în dormitorul ei, începe să-l vopsească. Şi de acolo, ajunge să vopsească lumea întreagă... „Plecând din camera ei, ea începe să vopsească absolut tot, schiţează oamenii de care îi e frică. E un decor care va fi întotdeauna diferit, pentru că actriţa care joacă nu va putea vopsi niciodată la fel. Decorul e în evoluţie permanentă", explică Adriana Grand. În partea a doua, transformarea este tulburătoare. Sala mare de aşteptare, pereţii plini de mâzgălituri şi desene se transformă în Zidului Berlinului, cu toate acele graffiti protestatare bine cunoscute.

În această lume, Victor Ioan Frunză îşi plasează personajele, mărturisindu-şi în acelaşi timp spaimele pe care un astfel de text le poate stârni: „E vorba despre o ţesătură dramatică care de multe ori îmi provoacă frică".

Iar dimensiunea religioasă pe care el îşi construieşte montarea cu siguranţă va isca nenumărate dispute. „Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii, pentru că a văzut mult prea mult rău în jur, iar îngerii lui Dumnezeu coboară pe pământ în căutarea unui nou Mesia. Or, acest Mesia este un Mesia atipic, îl găsim acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin, după clişeele noastre, şi acesta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le descoperi în text. Dincolo de problematica socială a minorităţilor, a orientărilor sexuale, este o piesă în care, paradoxal, cei care ar fi trebuit să creadă în îngeri nu-i văd, iar proscrişii, cei despre care te-ai gândi că nu pot să acceadă în zona aceasta, sunt cei care cred în existenţa lor".

Decor în evoluţie

Decorul spectacolului este în permanentă evoluţie şi se construieşte în timp real, în faţa spectatorilor, care sunt martori la toate transformările pe care acesta le presupune. De la o reprezentaţie la alta, o actriţă vopseşte scena, iar desenele ei sunt de fiecare dată altele.

"Este o piesă religioasă, despre un Dumnezeu care e dorit, dar care a întors spatele omenirii."

Victor Ioan Frunză

regizor

„«Îngeri în America» a fost un pariu pentru mine"

Victor Ioan Frunză, un artist inovator Foto: arhiva adevărul

După „Cântăreaţa cheală şi Lecţia" de la Teatrul de Comedie şi „Furtuna" de la Centrul UNESCO, „Îngeri în America" este al treilea spectacol pe care îl montaţi pe o scenă din Bucureşti, după o destul de lungă despărţire de Capitală. De ce v-aţi oprit la textul în două părţi al lui Tony Kushner?

Este un proiect mai vechi, pentru că tema piesei se încadrează în programul meu regizoral. Spun asta tocmai pentru că am observat multe luări de poziţie, în ultima vreme, împotriva conceptului de „program regizoral", care e foarte greşit înţeles. A avea program regizoral nu înseamnă să ştii ce vei monta şi pe lumea cealaltă, cum s-a scris în presă, ci să ai nişte direcţii, teme care te interesează... Iar în momentul în care ai aceste direcţii, textele vin către tine. „Îngeri în America" se încadrează în direcţia destul de amplă a eroilor al căror tragism se exprimă prin ratarea lor. Eroi surprinşi într-un moment de tragică ratare...

În vederea proiectului aţi făcut o audiţie impresionantă. Cum arată, din perspectiva unui regizor de scenă consacrat, lumea tinerilor actori?

E adevărat. La audiţie a venit un număr extrem de mare de oameni. Ne-am oprit la 500 pentru că nu mai puteam. Noi eram pregătiţi să terminăm în câteva zile şi a durat trei săptămâni. Devotamentul oamenilor, faptul că au venit în număr atât de mare pe mine m-au impresionat. Iar cei care au rămas au participat la un fel de iniţiere teatrală la care am luat parte şi eu. Am repetat într‑o altă sală decât a teatrului, am stat acolo vreo două luni până am mers pe scenă. Stăteam împreună mult timp şi lucrurile s-au legat frumos. Iar la începuturile repetiţiilor totdeauna, timp de două-trei ore, vorbeam despre teatru. Mi-aş dori ca cei care au în mâini destinele teatrului să fi auzit ce spun aceşti actori tineri, să fi aflat cum văd ei teatrul. Pentru că, din perspectiva lor, această artă are o cu totul altă faţă decât o vedem noi pe la festivităţile poleite.

Ce aduce nou în peisajul teatral din România spectacolul care va avea premiera luna următoare la Teatrul Metropolis?

Din punct de vedere formal, va fi prima încercare de teatru în serial din România. Apoi, cele două texte sunt considerate printre cele mai bune zece piese ale secolului trecut. Este prima oară când textul este tradus integral în limba română şi jucat integral. Iar mie, personal, mi-a plăcut acest pariu de a face pe mica scenă a Teatrului Metropolis un text de o asemenea amploare. Cum spune Shakespeare, „să faci să încapă pe aceste biete scânduri o lume întreagă". Dincolo de faptul că va fi bun sau rău, spectacolul este un demers necesar într-o mişcare teatrală uniformizată.

http://www.adevarul.ro/cultura/Romania_va_avea_pentru_prima_oara_teatru_in_serial_0_540546630.html

sursa

Ideo Ideis - mergeti sa vedeti

Am participat ieri cu spectacolul Furtuna http://spectacolul-furtuna.blogspot.com/ la Festivalul de Teatru Tanar Ideo Ideis http://www.ideoideis.ro/ organizat la Alexandria. Este unul dintre cele mai bine organizate festivaluri de teatru la care am fost si s-a reusit asta cu resurse foarte putine. Atmosfera este placuta, publicul este extraordinar, au fost peste 500 de oameni in sala, echipa tehnica "Shtanga Boys" este ireprosabila, rezolva TOT! nu pot sa nu imi aduc aminte de echipa tehnica de la Teatrul de Opereta cand am jucat Caligula in cadrul FNT acum 3 ani...diferenta este atat de mare...

Felicitari echipei minunate care se ocupa de acest proiect.

Gala Premiilor Festivalului de Comedie 2011

Marele câştigător al serii a fost desemnat spectacolul Teatrului de Comedie "Cântăreaţa cheală & Lecţia" de Eugen Ionescu, în regia lui Victor Ioan Frunză, recompensat cu premii la patru categorii: Premiul pentru cel mai bun spectacol, Premiul pentru cea mai bună regie, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal acordat lui George Costin pentru rolul "Profesorul" şi Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal înmânat actriţei Virginia Mirea pentru rolul "Doamna Smith".|n absenţa regizorului, premiul i-a fost în mânat actorului George Costin, laureat cu premiul pentru cel mai bun actor: "...sunt cu atât mai onorat pentru acest premiu cu cât anul trecut un artist pe care-l apreciez foarte mult, Horaţiu Mălăele, a primit acelaşi premiu pentru acelaşi rol, nu în acelaşi spectacol, dar în aceeaşi piesă. (...) Nu am să ţin un speach pentru dânsul (n.r. - Victor Ioan Frunză), dar vă mulţumesc în numele dânsului", a spus George Costin.

Juriul compus din Ileana Lucaciu, Dan Puican, Crina Semciuc şi Vlad Cristache a decis să acorde mai departe Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar lui Nicu Mihoc pentru rolul "Directorul Cristinoiu" din spectacolul Teatrului Naţional Sibiu - "Opinia publică" in timp ce premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar s-a dus către ă Ioana Anastasia Anton pentru rolul "A mijlocie" din spectacolul Teatrului Odeon, "Blifat" de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail.

Dragoş Buhagiar a fost premiat anul acest la categoria "cea mai bună scenografie" pentru spectacolele "O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, Teatrul Naţional Iaşi şi "Opinia public", de Aurel Baranga, regia lui Cristian Theodor Popescu. Totodată Compania de Teatru Passe-Partout Dan Puric a obţinut Premiul special al juriului pentru spectacolul de teatru non-verbal "România. |nchis pentru inventar", scenariul şi regia Dragoş Huluba.

Concursul de Comedie Românească, desfăşurat în cadrul festCO 2011 şi ajuns la ediţia a VI-a, l-a desemnat câştigător, în cadrul aceleiaşi Gale pe Bogdan Costin, pentru piesa "De ce urâm femeile". Pe locurile următoare s-au clasat Cezar Ghioca, autorul piesei "Nora londoneză" şi Laurenţiu Budău , pentru comedia "Charles Dickens nu locuieşte aici". Juriul acestei secţiuni a fost format din Adrian Lustig, Virginia Dobrovici şi Cristian Juncu.

sursa http://www.jurnalul.ro/cultura/teatru/gala-comediei-romanesti-festco-2011-vezi-castigatorii-582033.html

Caligula - Camus

azi, la 22.30 pe TVR Cultural, Caligula de A. Camus. directia de scena Victor Ioan Frunza, scenografia Grand Adriana

CC&Lectia

maine, 12.06.2011 la ora 19.00 Cantareata Cheala & Lectia la Teatrul de Comedie in cadrul FestCo 2011

festival de teatru pentru copii

Astazi am participat in juriul Festivalului National de Teatru Scolar "Zambet de Copil" la Brasov. Tot ce pot sa spun este ca a fost o fericire!

Un articol care mi-a placut

"Ce bine e să nu faci nimic, asta foarte încet şi, dacă se poate, şi pe bani” - e replica unui personaj de teatru. Nu pe scenă aţi auzit-o, ci din gura noilor îmbogăţiţi ai tranziţiei care s-au cocoţat pe soclurile de unde au fost dărâmate modelele sociale ale profesorului, militarului, medicului, artistului, cercetătorului. Generaţiile ultimelor două decenii s-au născut într-un spaţiu al democraţiei declamate, care a impus un capitalism formal. Între ce li s-a inoculat acestora şi ce trăiesc ei cu adevărat este o imensă prăpastie: democraţia e în fapt curvocraţie, capitalismul e acţiunea îngemănată de jecmănire a statului de către o bandă de politicieni cu jefuirea tuturor de către acelaşi stat din ce în ce mai secătuit, făcut să devină mai neputincios şi mai strâns în capcană. Hăul dintre ce se spune că e viaţa lor şi ce este în fapt i-a transformat în fiinţe schizoide, în cetăţeni duplicitari.

Dacă statul comunist şi-a dovedit falimentul într-o revoluţie unde mulţi au fost sacrificaţi numai pentru emoţie mediatică şi validarea manualelor de istorie, atunci a fost şi momentul pentru a arde, odată cu carnetele de partid, concepte pe care socialismul şi le împroprietărise pe nedrept: comunitate, bun comun, bine public, solidaritate, etică socială, stimă de sine, demnitate, patrie, naţiune etc. După 20 de ani, preşedintele României declară că statul român nu mai poate fi responsabil pentru cetăţenii săi. Uluitor ce repede s-a instalat minciuna şi impostura! Statul european e tocmai acea invenţie a oamenilor care se vrea responsabilă pentru membrii lui. A declara că soluţia e „statul minimal” nu anulează sensul fundamental pentru care democraţiile moderne sunt state sociale, şi nu state ale unei găşti, ale unei camarile, ale unei coterii de partid, aşa cum îşi doreşte astăzi un preşedinte iresponsabil. În atmosfera de junglă, bine întreţinută, politicienii au injectat permanent ideea că soluţia este individuală, că fiecare trebuie să lupte doar pentru el, că toţi suntem într-o competiţie nemiloasă, fără reguli, unde cel mai rău, mai abil şi mai nesimţitor va câştiga. Individualismul şi indiferentismul exacerbat au fost adevărata politică promovată de guvernanţii portocalii. Jefuiţi, minţiţi şi dezbinaţi în numele ideii de concurenţă! - acestea au fost îndemnurile şi pilda liderului. Dar şi starea în care au ajuns cei mai mulţi dintre români. Rezultatele capitalismului sălbatic şi ale surogatului de democraţie sunt o polarizare extremă a societăţii, sentimentul acut al inechităţii şi anularea speranţei într-o viaţă mai bună. Resemnare sau exod…

Competiţia nu poate exista în afara unei minime norme morale, reuşita cuiva cu preţul suferinţei altora e în van, atunci când vrei să construieşti o societate sănătoasă. Doar dacă, mincinos şi nedrept, preşedintele unei ţări în derivă se foloseşte fără scrupule de cuvinte descărnate de istorie spre a ţine captiv un stat pentru sine şi pentru partidul său întreţinut pe principii mafiote.

Sună straniu şi paradoxal pentru o ţară europeană, dar un stat prizonier, aşa cum e astăzi România, nu poate fi recuperat decât printr-o acţiune de eliberare. Revolta împotriva captivităţii portocalii trebuie să plece de la reinventarea solidarităţii, a conştiinţei de a fi o comunitate, că avem bunuri şi un bine comun de apărat, că ne putem reda demnitatea de cetăţeni ai unei ţări unde se poate reconstrui, se poate învăţa din nou traiul prosper. A fi moral nu e nici desuet, nici un handicap, din contră, poate fi premisa de a ne respecta din nou, de a avea iarăşi exerciţiul afecţiunii pentru celălalt. Competiţie înseamnă mai mult decât orbirea solitarului, poate însemna colaborare şi complementar, armonie. Profesionalism şi competenţă nu vor mai fi vorbe goale ale farsei numite guvernare, ci vor redeveni fundaţii pentru cultura lucrului bine făcut ce va înlocui imperativul Acum, Mult, Uşor!, politica jafului naţional. Ţara a ajuns maidanul pe care au crescut bălăriile urii, ale disperării şi hoţiei şi unde regula o fac şmecherii de la putere. E vremea unei arături de primăvară, care să dezrădăcineze răul, lăsând din nou lumină pentru încredere, echilibru şi comuniune. Se simte nevoia de pământ reavăn, de aer şi apă proaspete, de seminţe sănătoase nemodificate politic, nepervertite la obsesia individualistă a spicului, ci având conştiinţa generoasă a recoltei.

Statul trebuie să redevină responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi, cărora să le ofere nu doar un viitor predictibil, ci şi demnitatea de a-i aparţine."

sursa http://www.noriimei.ro/

Interviu cu Victor Ioan Frunza

http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/sufletul-nostru-este-la-teatru-210787.html

Interviu realizat de Irina Budeanu

Există, oare, vreo bucurie mai mare pentru un cronicar decât să stea de vorbă pe-ndelete cu un mare regizor, imediat după premieră? Mai ales când regizorul se numeşte Victor Ioan Frunză, iar premiera este o explozie de imaginaţie, fantezie şi inedit? Este vorba despre Furtuna, de Shakespeare, cu numai patru tineri actori, care interpretează 15 personaje. Spectacolul a fost pus în scenă la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, al cărui director este actorul Cosmin Şofron. Ideea lui Victor Ioan Frunză de a înghesui Furtuna într-un spaţiu cât o garsonieră a fost excelentă şi complet atipică pentru montările cu această piesă, pe care regizorii noştri le-au făcut de-a lungul vremii. De ce să proiectăm eterna luptă dintre barbarie şi civilizaţie, dintre iluzie şi realitate, dintre candoare şi ură în spaţii uriaşe bântuite de dragoni, fiinţe misterioase, personaje fabuloase? Când, de fapt, toate aceste „bătălii” se află chiar în noi înşine, în micul nostru apartament, înconjurat de amintiri, unde suntem mereu pe picior de plecare. Insula pe care eşuează Prospero e chiar sufletul lui aflat în derivă, o cameră în care se ascunde de lume. Iar această „aventură de cameră” nu putea să aibă atâta farmec şi magie dacă nu ar fi intervenit, ca de fiecare dată în spectacolele lui Frunză, excepţionala scenografă Adriana Grand. De ce a ales Victor Ioan Frunză această abordare a celebrei piese a lui Will? În dialogul cordial pe care l-am avut cu regizorul memorabilelor montări Tom Paine, Marat-Sade, Visul unei nopţi de vară, Ghetto, Satyricon, Darul Gorgonei sau Turandot (ca să dau doar câteva exemple din vasta sa operă), mi-a răspuns la această întrebare, dar şi la multe altele.

Dragă Victor, îmi face o mare plăcere să stau de vorbă cu tine, după ce mai bine de o oră și jumătate am fost împreună cu Prospero, Ariel, Caliban și Miranda pe insula visurilor și a deznădejdilor noastre. Am avut o surpriză de proporții. Am văzut un spectacol, Furtuna - cine nu pune astăzi Furtuna? - complet atipic. Cum ai avut „îndrăzneala” să montezi piesa „contemporanului nostru”, Shakespeare, doar cu patru actori?

M-am gândit că în toate spectacolele mele - deşi poate părea ciudat ce-ţi voi spune - am căutat simplitatea. Ştiu că spectacolele „marca” Victor Ioan Frunză sunt percepute ca fiind foarte complicate, grandioase ş.a.m.d. De fapt, ele sunt exact inversul a ceea ce se scrie, în general, despre montările mele. De la o vreme, mă bântuie ideea de a rea­liza un spectacol simplu, pur şi simplu, aşa cum e un cântec de Bob Dylan. Vezi o chitară, o muzicuţă şi un om, iar acolo, pe scenă, e o lume întreagă. Cred că preocuparea asta poate părea formală. Dar nu e aşa. Ea priveşte şi conţinutul. Pe de altă parte, şi spaţiul în care produci un spectacol te inspiră, te obligă. Când am văzut acest spaţiu de la Centrul de Cultură, am ştiut că Prospero ar putea fi exilat şi într-o casă părăsită. Lucrurile evoluând în acest sens, mi-am dat seama că pot să restrâng şi distribuţia. Încet, încet, am rea­lizat că miturile nu depind de numărul celor care le spun, ci de forţa cu care le expun, de impactul lor asupra publicului. Şi trebuie să mai adaug ceva. Repetam la Târgu-Mureş un spectacol şi lipseau câţiva interpreţi. Dar am ţinut să repet. Şi actorii care erau în distribuţie spuneau şi replicile celor absenţi. Ei bine, toate aceste straturi de impresii s-au adunat şi au născut spectacolul în această formă.

La prima impresie, ar părea un spectacol minimalist. În momentul în care intri în spectacol, te cucerește, te captivează. Aparent, cu mijloace minime, creezi și recreezi o lume uriașă, în care ne regăsim cu toții, spectatori și artiști. Ai pus un accent foarte modern, dar fără ostentație, pe această lume însingurată, aflată mereu în primejdia de a-și pierde identitatea.

M-am gândit, de exemplu, cum să arăţi miracolul. Până la urmă, Prospero e un magician. Noi suntem impresionaţi de lucrurile paranormale, inhibaţi, uluiţi. Din punctul meu de vedere, miraculosul are un suport foarte simplu. Ceea ce vedem noi astăzi, super-eroii, reprezintă o aspiraţie. Mi-aduc aminte că, atunci când eram student, am participat la o conferinţă cu psihoterapeuţi şi specialişti în paranormal. Mi-a rămas în minte cum unul dintre participanţi practica telekinezia. Nu era deloc complicat. Şi experienţa de atunci mi-a folosit acum. Eu cred că experimentul despre care toată lumea teatrală vorbeşte, ar trebui să se facă în profunzime, nu în zona formală. De exemplu, dacă s-ar experimenta în text, în felul în care aduci la lumină un text sau în reformularea spaţiului teatral, atunci noţiunea de experiment ar căpăta un sens cu adevărat important şi semnificativ. Exact acest lucru am încercat să fac. Se tot vorbeşte despre texte prăfuite, vechi. Dar nu etichetarea vechi/nou e importantă. A venit vremea să experimentăm în profunzimile artei spectacolului. După cum bine ştii, eu sunt foarte atent la text, consult zeci de traduceri, până să ajung la cea mai bună. Şi, în acest caz, am apelat la mai multe traduceri şi, în cele din urmă, am ajuns la o versiune nouă, dar care nu modifică nimic din spiritul operei lui Shakespeare. Limbajul este actualizat, unele pasaje sunt scurtate. Avem de-a face cu o redramatizare/rescriere a textului, aşa cum se face în lumea întreagă. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că trădezi autorul.

Tu ai citit textul în cheie ironică. Dacă până aproape de final râdem în hohote, spre ultimele „acorduri” ale spectacolului cad măștile, ca să ne dăm seama că totul a fost o înscenare a umorului și a ironiei, ca să vorbești despre o dramă.

Da, ai spus foarte bine. Piesa are o construcţie specială. O porţiune consistentă din ea este rezervată comicului, situaţiilor bufe, improvizaţiilor şi, dintr-o dată, în Actul V, răsare tema care fusese enunţată, dar ţinută tot timpul în penumbră. Până la urmă, de aici vine greutatea înscenării, dar şi frumuseţea ei. De fapt, este un suspans comic care se rezolvă în Actul V.

Iar tu ai avut curajul să arunci în această aventură cinci actori foarte tineri.

Dacă n-ai un suport sensibil cum este actorul, nu poţi să faci nimic. Eu înnebunesc când văd cum umblă prin scenă simbolurile. Adolf Appia spunea că actorul instituie spaţiul. E foarte important. Cei patru actori - Ioana Barbu, Sorin Miron, George Costin şi Alexandru Ion - contribuie mult la echilibrarea balanţei în acest spectacol. Minunaţi copii. Ioana Barbu este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) şi am descoperit în ea talentul, candoarea şi imaginaţia de care aveam nevoie pentru viziunea mea regizorală. Ea o interpretează pe Miranda, dar şi pe Ariel. Cu George Costin şi Sorin Miron am mai lucrat. Amândoi au urmat cursurile Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. George Costin e, rând pe rând, Prospero, Stephane, Antonio, iar Sorin Miron le dă viaţă personajelor Caliban, Ariel şi Sebastian. Alexandru Ion, interpretul lui Ferdinand, Trinculo Alonso şi Ariel, a terminat cursurile UNATC, ca şi Ioana. Toţi patru sunt o echipă extraordinară.

Și, ca de obicei, Adriana Grand și-a stat în preaj­mă și a înțeles foarte bine discursul tău artistic. Spațiul pe care ea l-a creat e foarte modern. Totul se petrece într-o cameră invadată de amintiri, de fragmente de viață și de ce au putut să ia personajele cu ele, când s-au îmbarcat pe corabie.

Pot să-ţi spun că modelul este una dintre casele noastre. Din cauză că noi tot timpul suntem în mişcare, montăm peste tot în ţară, în străinătate, n-avem timp să locuim în aceste case, să despachetăm, să aranjăm lucrurile. E plin de cutii şi cutiuţe. Ele cam aşa arată, ca-n Furtuna. Totul e pe picior de plecare. Chiar discutam în timpul repetiţiilor că ar trebui să arate ca apartamentul nostru din Cluj. Acolo ne lăsăm valizele, hainele, când venim sau când plecăm. Viaţa noastră e ca o „furtună” într-un pahar cu apă. A stârni o furtună într-un pahar, aşa cum îi place Adrianei (n.n. - Adriana Grand) să spună, face parte dintr-o magie care seamănă cu cea practicată de Prospero. Un om care creează magicul în cotidian, care aduce misterul şi miraculosul chiar la tine în sufra­gerie. În 2011, vă aşteptăm în „sufrageria” noastră, să vă găsiţi propria „Furtună”.

Interviu - Timpul Liber

http://www.romanialibera.ro/arte/teatru/sufletul-nostru-este-la-teatru-210787.html

Sunt tineri, talentaţi, modeşti, serioşi şi, mai ales, pasionaţi de teatru. Pe Andreea şi George i-am văzut în spectacolul „Lecţia" de la Teatrul de Comedie, unde joacă rolurile principale, „Eleva" şi, respectiv, „Profesorul", un spectacol modern şi original, în care cei doi actori oferă interpretări 
exemplare.

Pe Andreea o puteţi vedea la Teatrul de Comedie („Avarul îndrăgostit", „Lecţia"), Club La Scena („Un cuplu ciudat"), la Prima Tv („Mondenii"), dar şi în show-uri de improvizaţie. Mutat de curând în Bucureşti, George Costin joacă la Teatrul de Comedie în „Cântăreaţa cheală & Lecţia", la Centrul Cultural pentru 
UNESCO „Nicolae Bălescu", în „Furtuna", dar şi la Teatrul Naţional Târgu Mureş şi Teatrul „Sică Alexandrescu" Braşov. Au debutat împreună la Braşov, iar acum s-au reîntâlnit la Teatrul de Comedie. I-am invitat pe cei doi să ne vorbească despre primii paşi în teatru, despre piesa „Lecţia", dar şi despre ceea ce le place (şi nu le place) în teatru.

Sunteţi amândoi din Braşov, unde aţi 
şi debutat împreună.

George Costin: Da, am debutat împreună la Şcoala Populară de Arte şi la Casa Armatei din Braşov. Erau două trupe de teatru pentru amatori, pe care amândoi le frecventam şi am fost parteneri timp de trei ani. După care drumurile noastre s-au despărţit, eu am mers la facultate la Cluj, Andreea în Bucureşti.

Andreea Samson: Am mers împreună la Cluj, şi eu am dat la facultate acolo, am intrat şi la Cluj şi la Bucureşti, am ales Bucureştiul. Şi uite, cumva, destinele noastre s-au reîntâlnit.

V-aţi reîntâlnit pentru spectacolul „Lecţia".

G.C.: Eu am senzaţia că parcă nu au trecut şapte ani de când nu ne-am mai văzut. Eu nu ştiu cum mă găseşte pe mine Andreea, eu o găsesc neschimbată şi nu mi se pare că a trecut atâta timp.

A.S.: Aşa este, nu ne-am îndepărtat. Prietenii pe care ţi-i faci în adolescenţă rămân prieteni adevăraţi. Ne-am înţeles foarte bine. O dată ce te formezi cu un om, n-ai cum să nu te înţelegi cu el şi să nu vibrezi. Şi ne potrivim, avem acelaşi stil

.

A fost prima întâlnire cu teatrul lui
Eugène Ionesco?

A.S.: Nu, am avut şansa de a mă întâlni cu Ionesco la „Ce formidabilă harababură", în regia lui Gelu Colceag, unde alături de colegii mei mai tineri, aveam roluri mici, dar suficiente pentru a ne familiariza cu teatrul acestuia. Dar ca să-l înţeleg pe Ionesco şi să intru în carne, ca să spun aşa, „Lecţia" a fost o lecţie. La Teatrul de Comedie am mai avut roluri principale, la fel şi la Teatrul Mic, în „Fluturii sunt liberi", dar cel din „Lecţia" este un rol foarte important pentru mine, pe CV pot să-l trec primul. Trebuie să-i mulţumesc domnului Frunză, care mi-a oferit această şansă, după ce m-a văzut în „Fluturii sunt liberi". A fost excepţional momentul în care mi-a spus „vom lucra împreună", a fost excepţional sentimentul de încredere şi confortul de a lucra cu un prieten.

George, tu nu eşti la prima colaborare cu domnul Frunză?

G.C.: Nu, eu sunt doar la a zecea. Dincolo de faptul că joc acum, la Bucureşti, în „Cântăreaţa cheală & Lecţia", noi formăm o echipă de vreo trei ani de zile. Am lucrat alături de domnul regizor Ioan Frunză şi doamna scenograf Adriana Grand, în multe teatre prin ţară.

Spune-ne puţin despre ceea ce se întâmplă în ţară.

G.C.: Mişcarea teatrală din ţară este destul de amplă şi de multe ori se întâmplă lucruri interesante şi bune. De exemplu, eu am fost actor timp de patru ani la Baia Mare unde, poate par

lipsit de modestie, am participat la nişte spectacole importante, spectacole foarte bune, o parte dintre ele au fost aduse şi la Bucureşti - „Caligula", „Faust" şi „Portugalia". De multe ori, un actor de teatru în provincie are şansa să lucreze mult mai mult şi mult mai bine decât în Bucureşti, unde concurenţa este mare, dar şi unde piaţa de muncă este mai ofertantă, în sensul că poţi să faci emisiuni, filme, reclame. Pe când în provincie, activitatea e concentrată sută la sută pe teatru, iar acesta este un lucru bun.

Mulţi spun că Bucureştiul dă tonul şi în teatru. Tu lucrezi mult în provincie, cum stau lucrurile: e un mit sau o realitate?

G.C.: Nu ştiu dacă este neapărat un mit, dar o realitate sigur nu este. Nu se face teatru doar în Bucureşti şi, de cele mai multe ori, din păcate, spectacolele bune, valoroase nu sunt în Bucureşti, le găseşti în alte teatre. Acum, nu ştiu exact de ce se întâmplă lucrul acesta. În ceea ce pri­veşte teatrul, Bucureştiul este sub anumite producţii care se fac în ţară. Bineînţeles că pot fi contrazis, vorbesc de o artă vie, imperfectă, sistemul de valori e dat peste cap şi atunci oricine poate să spună orice. Punctul meu de vedere e că sunt spectacole foarte bune în provincie, mai bune decât cele de pe scenele din Bucureşti.

A.S.: S-a pierdut uşor nevoia de a face teatru pentru sufletul tău, unii îl fac pentru a scoate afară nişte demoni interiori, situaţie pe care unii oameni n-au cum
s-o înţeleagă. Plus

că în Bucureşti viaţa e foarte tumultuoasă, merg la repetiţii, apoi la filmare, seara am spectacole de improvizaţie, trebuie să fac cât mai multe să-mi pot plăti chiria şi facturile. Eu, de exemplu, dacă aş câştiga suficienţi bani din teatru, n-aş mai face televiziune. La teatru e sufletul nostru.

G.C.: Îţi dau un exemplu concret, legat de ceea ce a spus Andreea. Eu, în ultimii 2-3 ani cred că am avut o pauză de vreo două sau trei săptămâni. Acesta a fost timpul meu liber

, în rest, fără să exagerez, cred că am lucrat peste zece ore pe zi, zilnic, la teatru, fără sâmbătă ori duminică liberă, la spectacolele pe care le-am făcut. Ce-i drept, am avut un an foarte plin. La Târgu Mureş, unde am lucrat, n-am avut timp să ies să mă plimb deloc, n-am avut timp să vizitez nici măcar Grădina Zoologică, pe care doream mult s-o văd. Ori, în Bucureşti, nu-i poţi cere asta unui actor, să stea numai în teatru, pentru că lumea aici aleargă să supravieţuiască. E foarte greu să supravieţuieşti doar din teatru şi, dacă vrei, eşti obligat să alergi, să accepţi cât mai multe proiecte. Şi atunci se diluează puţin producţia teatrală în sine. Nu e neapărat o regulă.

A.S.: Bineînţeles, şi în Bucureşti sunt spectacole de valoare. La Teatrul de Comedie, unde sunt mândră să lucrez, sunt spectacole foarte, foarte bune, de exemplu „Casa Zoikăi", care a luat premii UNITER. Eu sunt foarte legată de Comedie, e a doua mea ca­să, lucrez acolo din anul trei de facultate. Aş dori să lucrez mai mult şi cred că pot să lucrez mai mult acolo, să scoată din mine tot.

Ce vă place şi ce nu vă place în lumea teatrului?

A.S.: Din punct de vedere artistic n-am de ce să mă plâng. Sunt înconjurată de actori foarte buni, de colegi minunaţi. Dar din punct de vedere financiar

, suntem ultimii. Avem 700 lei

salariu, ce să zic mai mult?! Îşi bat joc de noi. Deseori suntem comparaţi cu generaţia mare, de aur, cu actori foarte buni, cărora le purtăm tot respectul, însă pe noi nu ne lasă să fim actori, să ieşim la suprafaţă. Oamenii din Guvern ne tot dau în cap cu ciocanul.

G.C.: Mulţi spun că asta e condiţia artistului. Aşa o fi! Pe mine nu mă încântă şi nu vreau s-o accept. Eu cred că noi nu am avut şansa, norocul, pe care l-au avut ma­rile noastre vedete: nu apărem atât de des la televizor. Este singura diferenţă dintre un actor talentat de vârsta noastră şi un actor pe care-l ştie toată lumea. Valorile sunt la fel de mari ca acum 40 de ani. Pe Andreea o vedeţi la televizor, într-o emisiune, dar n-o vedeţi în filme ori în teatru tv. Nici pe mine. Nu ai şansa să te afirmi. Una este să joci doar teatru, alta e să faci şi fil­me, să fii văzut, să fii recunoscut. Şi atunci, e normal să fii nemulţumit de condiţia ta de actor, că poate de multe ori faci sacrificii prea mari pentru rezultatele pe care le ob­ţii. Şi nu mă refer doar la aspectul financiar, ci la faptul că performanţa nu e în­tot­deauna recunoscută ca atare în meseria noastră.

Amândoi v-aţi mutat în Bucureşti, 
ce v-a plăcut aici?

G.C.: Eu am terminat facultatea în Cluj, apoi am lucrat patru ani prin nordul ţării, după care am făcut un master în management

cultural în Bucureşti şi cam aşa am ajuns în Bucureşti. În acest moment, lucrez la Târgu Mureş, la Braşov şi la Bucureşti, însă până anul acesta am lucrat în multe alte oraşe din ţară. Şi, vă spun, Bucureştiul nu este mai urât decât alt oraş. E un oraş mai mare şi, normal, se întâmplă lucrurile la o scară mai mare. Traficul e mai mare, oamenii buni sunt mai mulţi, oamenii răi sunt şi ei, la rândul lor, mai mulţi decât în alte părţi.

Care oameni din teatru v-au influenţat?

G.C.: Întâlnirea mea cu domnul Frunză a fost cu totul specială, cred că a fost şansa mea. Personalităţile marcante din cariera mea de până acum rămân domnul Frunză şi Adriana Grand, doi oameni de teatru în primul rând, de la care am învăţat mult, am deprins un fel de a fi în meseria asta şi un anumit grad de profesionalism. Mi-ar plăcea, mai târziu, când o să am şi eu de dat ceva, să fiu un exemplu pentru ceilalţi. Deocamdată încerc să învăţ cât mai multe de la oamenii valo­roşi pe care-i întâlnesc.

A.S.: Încep cu facultatea, formarea a fost foarte importantă pentru mine. O să încep cu Gelu Colceag, profesorul nostru în facultate care a avut simţul să ne distribuie în roluri care ni se potriveau. Apoi, domnul Radu Gabriel, profesorul de la care am învăţat comedia, continui cu Vlad Masaci, datorită lui fac acum improvizaţie. Apoi sunt colegii mei de clasă, alături de care am continuat să lucrez (de exemplu „Un cuplu ciudat", Club „La Scena") şi bineînţeles colegii de la Comedie. Şi, nu în ultimul rând, domnul Frunză, care mi-a dat rolul elevei din „Lecţia", după Eugène Io­nes­co, şi şansa de a simţi că cresc. Sper din tot sufletul să mai colaborez cu dânsul şi cu soţia sa, Adriana Grand. Sunt mulţi oameni care au contribuit la formarea mea, meseria asta nu poţi s-o faci singur, e o muncă de echipă.

După un an plin, ce v-aţi propus anul acesta de Crăciun?

G.C.: Crăciunul e sărbătoarea mea prefe­rată. Îmi doresc să fiu doar cu oamenii cu care vreau să fiu: cu familia, cu prietenii mei, acasă. Nu ţin neapărat să mănânc ceva anume, însă îmi plac mirosurile, mai ales în dimineaţa de Crăciun, când miroase a mâncare, prăjituri, cozonac.

A.S.: Merg acasă! Sigur! Nu există să nu fiu cu mama, cu bunicii, cu toată familia în jurul mesei. Îmi doresc sănătate şi 
linişte şi asta vă doresc şi vouă!